Palatul Elisabeta… sau o poveste contemporană despre prima zi din viaţa palatului
12 octombrie 1937. Se deschid porţile unei noi reşedinţe princiare pe Şoseaua Kiseleff. Lumea aleasă a Bucureştiului şi însuşi Regele Carol II. Prim-ministrul Tătărăscu venise însoţit şi era destul de precipitat, căci, deşi nu ştia încă, mai era puţin până la momentul în care regele avea să îi dizolve guvernul şi să cheme la noi alegeri.
Alexandru Donescu, prezent şi el, părea încântat de noul palat din oraşul în care era primar. Acum se întreţinea în conversaţie cu Corneliu M. Marcu, arhitectul. Povesteau despre cum a mers şantierul timp de aproape un an şi despre cât de bine s-a coordonat cu Alexandru Scanavi, administratorul întregii lucrări. Erau de acord că stilul maur spaniol fusese o opţiune potrivită şi destul de la modă în Bucureştiul acelor ani. Acum, că se apropiase de ei Dl. Scanavi şi nici prim-ministrul nu era departe, Dl. Donescu se interesa despre casa acestuia din Polonă nr. 19, pe care o admirase cu ocaziunea recepţiei de inaugurare de la care doar regele lipsise. Regăsea aici, la palat, amănunte, un şemineu pe colţ, feroneria care îi era atât de dragă şi chiar parchetul marchetat. O încântare, domnilor! Felicitări!
Doamnele erau întruchipări ale eleganţei pariziene. Zâmbeau, discutau şi o felicitau, fiecare în parte, pe Principesa Elisabeta, a cărei reşedinţă bucureşteană o admirau cu toţii astăzi. Fusese, până la divorţul din urmă cu doi ani, Regina Greciei. Îşi mai amintea chiar şi ziua în care, în februarie 1921, se căsătorise la Bucureşti cu principele, pe atunci, George al Greciei şi Danemarcei. Trăiseră paisprezece ani împreună, dar poate că exilul londonez nu le adusese fericirea aşteptată. În fine, azi era aici şi se bucura de noua ei casă şi de lumea din jur.
Să ieşim din povestea serii de 12 octombrie 1937 şi să lăsăm balul să continue liniştit şi spumos fără ca nici unul dintre cei de aici să bănuiască care-i va fi soarta, nici a lui şi nici măcar a palatului prin care se plimbau acum. Viaţa fiecăruia a fost consemnată în cronici – fapte, detalii, dezvăluiri – ori şi-au povestit-o în jurnale. Cea a palatului merge, până la un anumit punct, cu cea a eroilor acelei seri. Trăieşte în liniştea parcului în care a fost aşezat până la bombardamente, după care familia regală se mută aici. Se cutremură când, la sfârşitul lui decembrie 1947, Regele Mihai semnează actul de abdicare. Şi a rămas trist şi închis după plecarea princiarilor săi locuitori pe 3 ianuarie 1948. S-a închis în el însuşi timp de 41 de ani şi nici măcar nu a ştiut când Principesa s-a stins, la 15 noiembrie 1956, în Franţa.
Abia după ‘89 şi-a mai deschis porţile, însă nu în faţa Majestăţilor Lor, ci ca să vadă cum în sălile sale, care altădată purtau paşi de rege şi principese, acum se juca şi se striga la nunţi şi botezuri. Abia târziu, în anii ‘90, şi-a putut primi pentru scurtă vreme locuitorii săi de altădată, care la întoarcerea la Versoix au luat de aici un căţel maidanez care dormita pe lângă palat. Iar, din 18 mai 2001, nu s-a mai ştiut singur sau abandonat altora. A devenit reşedinţa oficială a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României şi a Familiei Sale. Din acel moment, Alteţele Lor Regale Principesa Margareta a României şi Principele Radu de Hohenzollern Veringen locuiesc în acest spaţiu. Palatul nu s-a transformat doar în locuinţă. Sălile de la parter au fost dedicate evenimentelor publice organizate de Familia Regală. Drumul către salonul oficial de primire străbate restul colecţiei de artă pusă în lumina filtrată de desenele sablate ale ferestrelor. Un lung hol boltit sub care un mic paravan acoperă cu cristal bizotat fotografii din vremurile bune. Apoi, uşile cu bosaje ca tabletele de ciocolată deschid antecamera „Salonului alb”, o încăpere luminoasă şi cuceritor de familiară. Aici, aproape că nu are importanţă ceea ce eşti obişnuit să evaluezi ca amenajare a unui spaţiu, mobilier marca…, corpuri de iluminat… finisaje…Totul are o eticheta umană, apropiată. Ceea ce contrastează cu sala de recepţii cu plafon albastru ce-i urmează. Rece şi deschisă spre grădină, are ceva hieratic aproape. Greu de spus dacă din cauza texturii pereţilor sau a expresiilor portretelor familiei regale (pictor Henri Mavrodin). Biroul Regelui, cotlonit, are linii interesante şi bizar întrerupte, ca şi cum ar fi fost amenajat într-o curte interioară: arcade care merg doar jumătate de drum, colonete şi trei ferestre geminate, undeva sus pe un perete. Dar pe fereastră poţi vedea căprioarele ce amuşinează pământul reavăn… Paşii lui Vîşinski nu se mai aud demult, parcă nici n-ar fi fost vreodată.
Etajul înseamnă apartamentele membrilor Familiei Regale, deci intimitate, aşa că ochiul nostru nu va urca scara cu balustradă subţire ţinută de lei înaripaţi din bronz, deşi într-un salon cu grinzi de lemn ne-am uitat. Şi, când priveşti din grădina atât de calmă proporţiile curate şi albe ale clădirii, ancadramentele de ferestre şi uşi, accentele maure, stemele ţării, parcă mai auzi zumzetul şi râsetele din acea seară de 12 octombrie 1937.