Poveste de Crăciun
Decembrie, luna cadourilor. Lumini, discounturi şi pachete frumos ambalate. Moş Nicolae, Moş Crăciun, care, în limbajul mai pragmatic al vremurilor şi al oamenilor informaţi, se cheamă investitori. Astfel, ca Poveste de Crăciun vă voi spune o poveste cu investitori.
A fost odată… în vremea în care plopul făcea mere şi zonele rurale româneşti erau o adevărată mină de aur. Mai ales dacă se găseau în apropierea unui oraş mai mare şi mai ales dacă aveau şansa unor primari destupaţi. Ce fel de aur?, vă veţi întreba, că Roşia Montană nu e peste tot. Ei bine, era vorba de aurul brut al dezvoltării localităţilor, incluzând această infrastructură, turism, imobiliare, energie regenerabilă etc. Iar dacă o asemenea zonă/localitate mai beneficia şi de ceva cadru natural valoros, zăcământul se multiplica infinit. În cele ce urmează, am să transcriu experienţa unui prieten implicat într-un proces de consultanţă pentru dezvoltarea unei asemenea localităţi, aşa cum mi-a fost povestită de el însuşi.
Contextul:
Întâlnire cu investitori (Moş Crăciuni) locali, proprietari de terenuri în localitatea pentru care prietenul meu făcea studiul. În număr de trei, reprezentând însă terenuri de câteva sute de hectare în zonă. Cel puţin după vagile estimări personale.
Personajele:
O domnişoară cu picioare groase, reprezentanta unor influenţi Moş Crăciuni – oameni de afaceri, mari proprietari de terenuri preluate de la stat, îmbrăcată corect, aproape sobru: taior şi tocuri şi o fustă de lânică despicată în faţă care insista să se desfacă în timpul discuţiilor, fără să stârnească interesul nimănui. Aer înţepat şi uşor deranjat, cum îi şade bine reprezentantului unor oameni
influenţi. De zâmbit, a zâmbit numai spre finalul întâlnirii, semn că ştie foarte bine
cum trebuie să se comporte ca reprezentant al unor oameni influenţi. M-am repetat
oare cumva cu oamenii influenţi şi
reprezentantul lor?
Apoi, un alt puternic investitor străin fără carte de vizită, vorbind româneşte cu accent, proprietar de zeci de hectare de teren în diverse locuri pe teritoriul comunei. Îmbrăcat în blugi şi bluză de trening asortată cu o spectaculoasă cuperoză (ce sper din tot sufletul şi cu toată simpatia să se datoreze vinului cuşer şi nu vreunei afecţiuni biliare). De asemenea reticent şi uşor ofuscat, cum e probabil normal şi îi şade oricum bine unui investitor străin în România într-o discuţie cu autorităţile locale şi consultanţii acestora.
Şi în sfârşit, sosită cu o rezonabilă întârziere, o doamna spectaculoasă, picată direct de la Bruxelles, de la o comisie cu nume complicat şi misiuni asemenea, a cărei membră importantă este. Îmbrăcată într-un, de asemenea, taior, dar de cu totul altă natură şi preţ decât cel al domnişoarei de mai sus. Cu multe brăţări şi pantofi de lac cu tocuri înalte, doamna afişa un chip fără riduri şi, deci, acea diferenţa de vârstă dintre mâini şi faţă care face imposibilă justa evaluare a vechimii ansamblului. Altminteri, gleznele subţiri de la capătul unor picioare lungi şi sânii confortabili (posibil ajutaţi) trădau fără ezitare o fostă glorie, ale cărei succese în cariera europeană misoginii le-ar pune exclusiv pe seama fizicului. Fie puţin cunoscătoare a uzanţelor locale practicate de ceilalţi, fie considerându-se deasupra oricăror asemenea subtilităţi comportamentale, doamna s-a arătat de la început deschisă şi jovială, într-o totală opoziţie faţă de circumspecţia ofensată a celorlalţi.
Proiectele:
După prezentări şi punere în temă, doamna europeană a început prin a povesti o halucinantă excursie prin azile de bătrâni din Israel, în calitatea sa de membru al bruxellezei comisii. Vizita a debutat în cele mai „neplăcute locuri”, cu bătrâni în cărucioare aşteptând seara şi apoi dimineaţa (probabil exprimare metaforică pentru „sfârşitul”?), ca apoi să evolueze în crescendo către al şaptelea şi cel din urmă azil vizitat, unde totul era de „7 stele”, numai „marmură şi granit şi candelabre”, pacienţii erau extraordinar de eleganţi, doamnele pline de perle şi diamante şi la micul dejun (sau cină, nu mai ţin minte) serveau şampanie şi caviar din boluri mari. Atunci şi acolo doamna a avut revelaţia propriei misiuni terestre, şi anume construcţia unui stabiliment similar în mijlocul pădurii. Care va fi urmat la scurt timp de un alt ansamblu, de dezintoxicare (sau detoxifiere, ca să folosim mai elegantul neologism recent), pentru persoane importante care au nevoie, pe lângă tratament, de o totală discreţie. Şi ce poate fi mai discret decât o pădure într-o zona rurală din România?
Pădure în care, pe cele peste 150 de hectare pe care le deţin, ceilalţi investitori, prin reprezentanta lor, ne-au anunţat că intenţionează să dezvolte, nici mai mult nici mai puţin decât de toate: turism, afaceri, rezidenţial, comerţ. Slavă domnului că nu intenţionează să facă şi ceva fabrici, gări şi aeroporturi, deşi nimeni nu poate fi sigur de nimic. Bineînţeles, în deplinul respect al regulamentelor de construcţie în pădure, care te obligă ca pentru orice despădurire să împădureşti altundeva o suprafaţă variind între de trei şi de cinci ori suprafaţa despădurită. Orice minte normală care se întreabă la ce bun să tai atunci pădurea ca să construieşti în ea, pentru a reîmpăduri altundeva, în loc să-ţi cauţi dracu’ un teren fără pomi, trebuie să aibă în vedere că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple şi de asemenea niciodată ce par a fi. Investitorul străin, mai modest sau poate doar mai reţinut în declaraţii dacă nu şi în intenţii şi terenuri, avea în vedere ceva proiecte rezidenţiale, pe mari suprafeţe fost agricole, actualmente pârloagă, situate practic nicăieri în raport cu civilizaţia. Deci de mare interes, pe termen între lung şi nesfârşit. Tot dumnealui, lăudându-se cu un proiect abia terminat în Singapore, se află la un aviz distanţă de o dezvoltare de tip street mall (?), cuprinzând adică un supermagazin, ceva de bricolaj, o benzinărie şi, evident, o structură hotelieră. Totul în buza unei autostrăzi care va lega oraşe importante, situate la maximum 50 de km unul de altul, şi de pe care oricine abia aşteaptă să se dea jos pentru un shopping scurt şi o noapte cu vedere la aceeaşi autostradă. Altminteri necăjit că PUG-ul nu luase încă în calcul toate aceste măreţe proiecte, deşi plătise pentru asta.
Finalul:
În această atmosferă de profesionalism extrem al marilor investitori ai zonei, consultanţii s-au simţit ca nişte organisme anacronice, desuete, fără nicio şansă în noua ordine evolutivă. Darwinismul imobiliar îi scosese pe linie moartă.