Primăria Sectorului 1
Cu o istorie relativ recentă dar zbuciumată, clădirea Primăriei Sectorului 1 şi-a recăpătat poziţia de reper al capitalei în urma unei ample intervenţii de restaurare, finalizată cu succes la începutul acestui an. Rezultatul se datorează unui proces de proiectare complex, interdisciplinar, demarat în anul 2010 şi care are la bază un „studiu de fundamentare a intervenţiei” realizat în urma „identificării resursei culturale prin prisma aspectelor esenţiale din evoluţia istorică” de către prof. dr. arh. Hanna Derer.
Anul 1926 marchează împărţirea administrativă a Bucureştilor în patru sectoare, dintre care al IV-lea, cel „Verde”, se bucură de un buget propriu încă din anul următor, ceea ce permite achiziţionarea unui teren cu o suprafaţă de mai bine de 19 000 mp în vederea construirii unui complex de clădiri publice: liceu, primărie, teren de sport, ateneu popular, teatru comunal etc. Dintre toate acestea vor fi executate doar clădirea de învăţământ şi cea administrativă, ambele demarate în 1928. Deşi aripa principală a primăriei a fost finalizată un an mai târziu, inaugurarea întregului imobil a avut loc abia în 1938, în urma unor lucrări costisitoare, necesitând suplimentări repetate de buget, un parcurs care nu a rămas necriticat de presa vremii. Cu toate acestea, timp de 13 ani clădirea a întârziat să îndeplinească funcţiunea pentru care a fost zidită: la scurt timp după inaugurare sediul primăriei este pus la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne şi revine în folosinţa administraţiei publice ca Sfat Popular al Raionului Griviţa Roşie abia în 1951. Arhitecţii Nicu Georgescu şi George Cristinel au oferit răspunsul cel mai apropiat cerinţelor formulate în tema de concurs: un stil monumental, dar sobru, care să aibă o „atmosferă” cât mai apropiată de „mediul românesc”. Astfel, edificiul se remarcă printr-o arhitectură eclectică, cu elemente de factură neoromanică şi neoromâneşti, vizibile mai ales în natura decoraţiei. Volumetria clădirii este în ansamblul ei asimetrică, iar importanţa celor două aripi din punct de vedere al funcţiunilor pe care le adăpostesc a generat o ierarhizare a spaţiilor atât la interior, cât şi la exterior: cea principală nu este doar mai înaltă, ci şi subliniată de o serie de volume adosate şi decroşate, în timp ce aripa secundară este lipsită de astfel de elemente. În 2007, sediul Primăriei a intrat într-un proces de consolidare, însă lucrările efectuate au alterat arhitectura spaţiilor interioare. Apoi, în toamna lui 2009, a avut loc un incendiu care a distrus aproape în totalitate şarpanta originară. În urma acestor evenimente, în 2010 este demarat un nou proiect, de data aceasta cu implicarea unei echipe pluridisciplinare, alcătuită din arhitecţi şi ingineri cu specialităţi diverse. Soluţiile adoptate au fost în permanenţă corelate cu restricţiile, permisivităţile şi recomandările formulate în studiul istoric ce fundamentează intervenţia. Spre exemplu, şarpanta nou-construită are geometria identică cu cea iniţială, reconstituind astfel silueta originală a clădirii, însă la interior, prin folosirea lemnului lamelar, a permis introducerea unor noi spaţii funcţionale. O altă provocare a proiectului a fost găsirea unei soluţii la distrugerile provocate de cămăşuirile din beton la nivelul acoperirilor curbe. Pentru a re-crea imaginea coerentă a spaţiilor, au fost realizate acoperiri false, cu aceeaşi geometrie, dar care printr-un detaliu vizibil semnalează natura lor contemporană. Sala de consiliu rămâne fără îndoială încăperea cea mai importantă a edificiului, deşi a suferit numeroase intervenţii de-a lungul timpului. Arcadele închise în anii ‘50, prin care se făceau iniţial legăturile cu alveolele laterale, au fost readuse în forma lor originală. Cât despre frescele care decorau încăperea, operă a Olgăi Greceanu, au fost redescoperite şi restaurate încă din 2007, când au ieşit la iveală de sub stratul gros de zugrăveală.