Reperele cotidianului
Reiau, pentru cei care nu aveau televizoarele deschise la numărul din decembrie 2014 al revistei, foarte pe scurt, argumentul editorialului respectiv. Vorbeam acolo despre nevoia şi urgenţa oraşelor noastre de a-şi secreta repere ale cotidianului pentru a redeveni teritorii concrete, spaţii ale normalităţii, locuri în care viaţa oamenilor să aibă sens şi să fie plăcută.
Exemplul de sezon, cu toate bubele sale (costuri mari, aspect aproape de kitsch, mesaj infantil) l-au constituit luminile hibernale, care punctează totuşi semnificativ şi memorabil momentele cu pricina. Felul în care cetăţenii se raportează la ele (majoritar pozitiv, adesea entuziast), reprezintă pentru mine mai puţin un semn al reuşitei făcătorilor de beculeţe, cât mai ales dovada nevoii de repere urbane inteligibile, pe care cetăţeanul românesc contemporan o resimte profund. Ataşamentul sezonier pentru câteva becuri, ghirlande şi steluţe măsoară nevoia omului de oraş de acroşe care să-i facă spaţiul în care se mişcă mai puţin abstract, mai prietenos şi mai firesc.
Sigur că, în paranteză fie spus, pentru o viaţă urbană plăcută şi cu ceva sens pe deasupra, e nevoie de foarte multe lucruri, iar oraşele româneşti sunt cumva campioane ale deficitelor acestor lucruri. De la locuri de muncă şi spitale, şcoli şi autobuze, aer curat şi reţele, nimic din ceea ce constituie şi contribuie la echilibrul unei existenţe urbane contemporane normale nu poate fi trecut cu vederea.
Cum însă anvergura nevoilor urbane nesatisfăcute în România ne depăşeşte competenţele, am ales să ne referim numai la anumite segmente, care ar putea fi cât de cât acoperite de competenţele sau interesul celor ca noi. Închid aici ne-pusa paranteză ca să mă întorc la treaba noastră cu spaţiul urban românesc propriu-zis şi cu reperele de care acesta duce, în general şi după părerea mea, lipsă. E adevărat că oraşele noastre, chiar şi cele profund traumatizate de sistematizările şi dezvoltările socialiste, pot pune pe masa verde a reperelor identitare un număr de construcţii sau monumente. Orice comunitate îşi creează argumente spaţiale, construite, care să-i structureze şi ordoneze simbolic spaţiul în care se mişcă. Acestea sunt de obicei construcţii / monumente istorice, valo-roase atât în sine, cât şi în termeni de me-morie a comunităţii sau culturii respective.
Acolo unde construcţiile istorice au fost distruse sau lipsesc din cauza tinereţii urbanizării respective (mă gândesc la oraşele apărute sau dezvoltate masiv în anii construcţiei socialismului), locul lor este ţinut de construcţii noi, investite cu mai mult sens decât le-ar recomanda valoarea lor arhitecturală intrinsecă. Aş putea da şi câteva exemple, dar mă abţin. Edificiile acestea constituie însă reperele majore, adesea oficiale ale comunităţilor, cu un impact relativ mic în existenţa cotidiană a cetăţenilor. În afară de prezenţa spaţială inconturnabilă, prea puţine lucruri le recomandă pentru un rol activ în viaţa curentă a comunităţilor. De aceea, oraşele aşezate, oraşele normale, mai au întotdeauna un set suplimentar de repere, de mai mică anvergură spaţială, sau arhitectu-rală, sau oficială, dar mult mai prezente în cotidianul existenţei cetăţenilor. Ele pot fi construcţii de (mai) mică anvergură, obiecte de mobilier urban, amenajări de spaţiu public sau varii elemente utilitare.
Aş trece pe lista asta, doar întru o succintă exemplificare, staţiile de metrou art nouveau sau mesele mici de pe trotuarele pariziene, gondolele veneţiene, autobuzele etajate şi cabi-nele telefonice londoneze, cofee shop-urile sau bicicletele olandeze, fântânile şi texturile romane, pavajele pragheze sau nenumăratele obiecte de artă contemporană, în general sculpturi, din majoritatea oraşelor europene. Desigur, am putea spune că oraşele româneşti, inclusiv Bucureştii, nu duc chiar cu totul lipsă de specificităţi şi caractere locale, ce, în lipsă de ceva mai bun, ar putea fi considerate repere ale cotidianului. Vorbind despre Bucureşti, cu ceva efort m-aş putea gândi la ţigăncile florărese, la covrigării, la grătarele de mititei şi, dacă dvs. mai aveţi ceva în vedere, va rog să completaţi (câinii vagabonzi sunt la limită…).
Marea diferenţă faţă de cele ale lumii civilizate îl constituie caracterul semi-aleatoriu, întâmplător, sezonier şi lipsa de preocupare pentru aspectul sau semnificaţia lor. În majoritatea cazurilor e vorba de încropeli, de cârpeli, de rezultatul unor iniţiative particulare, populare în sens peiorativ, fără vreo intenţie sau capacitate de a reprezenta ceva mai mult decât propria funcţie. Dincolo, reperele urbane ale cotidianului reprezintă eforturi deliberate de creaţie cultă, obiecte studiate şi executate cu grijă, care spun poveşti şi poartă semnificaţii. Ele sunt parte importantă, chiar esenţială a culturii oraşelor, completând, la scară umană, la scară cotidiană, panoplia de repere urbane majore. Prezenţa lor, adesea difuză şi nu întotdeauna conştientizată ca atare, dă concreteţe şi profunzime spaţiului urban.
Mă gândesc că vremea s-a împlinit, lucrurile s-au copt, la 25 de ani de la reluarea în pose-sie a spaţiilor noastre urbane, pentru a ne putea gândi şi noi la aşa ceva. Edili, organizaţii profesionale, ong-uri şi orice alte forme de agregare artistico-liberale, ar trebui să se preocupe, întru creşterea calităţii spaţiilor şi a vieţii urbane şi de acest tip de demers. Dincolo de pasaje subterane sau suspendate, reţele majore şi speculaţii imobiliare cu clădiri de tot soiul, oraşele au nevoie şi de obiecte plăcute şi utile la scara nevoilor celor mici şi imediate. Oraşul trebuie să ne satisfacă şi comodităţile mărunte, personale, şi să ne ofere bucurii cotidiene de mică amploare, cele care fac de fapt ca existenţa să merite trăită. Nemaivorbind că asemenea lucruri sunt de natură a constitui un important instrument de marketing turistic. Lansez astfel aici şi acum o pre-chemare la lupta pentru cotidian şi normalitate, la creativitate deschisă pentru găsirea obiectelor ce pot constitui ceea ce insist să numesc Repere ale Cotidianului. Detalii în viitorul apropiat!