Restaurantul Via. Cluj-Napoca
În centrul Clujului, pe o străduţă parcă ruptă de restul oraşului, o casă monument istoric, ce datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost transformată într-un fermecător restaurant, în urma unui proces de restaurare de înaltă calitate. Rezultatul se datorează unei echipe alcătuite din specialişti şi prieteni, dintre care arhitectul Müller Csaba, autorul proiectului, arhitectul Horaţiu Răcăşan, sfetnic important al proprietarei, şi sculptorul Călin Dăian, cel care a desăvârşit amenajarea spaţiului interior, sunt poate cei mai importanţi.
Din trecutul casei cu numărul 6 de pe strada Inocenţiu Micu Klein nu cunoaştem prea multe detalii. Ştim însă că odinioară aici se afla zona săracă a Clujului, pe unde căruţaşii veniţi la târg îşi căutau cazare sau locul unde, mai târziu, erau la mare căutare casele de toleranţă. În ciuda lipsei de informaţii precise, important e că povestea casei continuă acum cu un alt capitol, graţie intervenţiei demarate de noul ei proprietar, Julia Péter.
Casa construită în jurul anului 1780, într-un stil baroc târziu, a fost achiziţionată în 2002 cu scopul de a fi reabilitată şi transformată în restaurant. Trei ani a durat obţinerea autorizaţiei de construire, timp necesar pentru diversele avize impuse de statutul de monument istoric. Printre ele s-a numărat şi descărcarea de sarcină arheologică.
Lucrările demarate în 2005, deşi au presupus schimbarea funcţiunii, au respectat pe deplin spiritul construcţiei existente, cu amenajări discrete care să-i păstreze imaginea tradiţională nealterată, ba mai mult, menite să-i redea farmecul de odinioară.
Una dintre primele operaţiuni a fost îndepărtarea tencuielilor de ciment, care au provocat în timp apariţia mucegaiului şi igrasiei, urmată de înlocuirea lor cu unele pe bază de var şi nisip, pentru a permite pereţilor să respire. Eliberarea zidurilor de tencuială dăunătoare a avut şi alte efecte pozitive: cu această ocazie s-au descoperit goluri zidite de uşi şi ferestre, semn pentru edificarea clădirii în etape, precum şi o problemă necunoscută până atunci la nivelul uneia dintre bolţile parterului, care necesita intervenţii urgente de consolidare. Golurile de ferestre au fost transformate în nişe fermecătoare, cele de uşi au fost eliberate pentru a câştiga spaţiu, iar bolta a fost salvată de la prăbuşire. O altă problemă a apărut la nivelul pivniţei, unde din cărămizile bolţilor se desprind în permanenţă mici particule deranjante pentru funcţiunea actuală, singura soluţie optimă pentru evitarea situaţiilor neplăcute fiind perierea periodică.
La recomandarea Comisiei Monumentelor Istorice, casa a fost acoperită cu şindrilă, realizată şi instalată cu mare pricepere de meşteri veniţi din Secuime. Alegerea poate părea cam stranie pentru un mediu urban, dar soluţia este justificată prin descoperirea unor rămăşiţe ale acoperişului originar din şindrilă sub cel de tablă, pe care casa îl avea înainte de restaurare. Degradările la nivelul structurii de acoperire au impus înlocuirea acesteia, grinzile vechi căpătând acum o nouă destinaţie prin transformarea în pavaj pentru aleea de intrare. Căpriorii vechi ce se pot vedea şi azi la mansardă au fost curăţaţi, dar menirea lor nu mai este decât una decorativă.
Un rol important în procesul de restaurare l-au avut zidarii dintr-un sat din apropierea Clujului, echipă cu care s-a colaborat până la finalizarea intervenţiei. Interesantă e dedicarea acestora faţă de istoria locului şi modul în care au evoluat pe parcursul lucrărilor, dobândind numeroase cunoştinţe prin care au reuşit să se apropie mai mult de statutul de „restauratori”.
Fiecare etapă de lucru şi fiecare obiect din această casă are o istorie a sa, iar proprietara s-a implicat în fiecare detaliu. Poveşti fascinante însoţesc obiecte precum grilajul adus de la fier vechi pentru doar 20 de lei sau piatra cioplită cu rol de treaptă de intrare, descoperită în urma săpăturilor din jurul casei. Tot ce s-a putut păstra din elementele originare ale casei a fost pus în valoare, cele mai vizibile fiind probabil vechile ancadramente de uşi şi ferestre, iar peste tot unde a fost posibil s-au utilizat materiale tradiţionale. În schimb, în spaţiile specifice lumii contemporane, în băi şi bucătărie, s-a optat pentru un contrast puternic între vechi şi nou.
În 2007, intervenţia de restaurare a ajuns la final, iar vechea casă a dobândit o nouă viaţă, într-un spirit autentic şi dinamic. Eforturile proprietarului şi ale tuturor celor implicaţi în transformarea ei nu au trecut neobservate, căci proiectul a fost distins în 2008, de către fundaţia Transsylvania Nostra, cu diploma de merit pentru restaurare.
Text publicat în albumul 15re, editat de IglooMedia.