Stockholm. Frivolitatea fluturaşilor de-o noapte
Nopţile de clubbing, pentru tinerii din toate colţurile lumii, comportă puţine variabile, aplicate mai mult sau mai puţin stângaci peste un scop constant – o cucerire. Pe acest fundal hormonal ne înăsprim pentru maturitate, din flirtul adolescentin învăţăm networking, negociere, amarul eşecului şi ambrozia triumfului. Dar ce se întâmplă când regulile se schimbă unilateral, când jocul însuşi e denunţat ca găunos de jucător?
Filmul lui Rodrigo Sorogoyen, scris în colaborare cu Isabel Peña şi produs exclusiv prin investiţii private şi crowdfunding, intră în subtextul acestui castel de nisip luat ca atare de tânăra generaţie, cu o premisă relativ comună în spaţiul filmului independent: un pas de deux trecător. Idila de-o noapte începe într-o casă veche tip squat, o Casa Lupu sau o Dianei 4, unde o petrecere prilejuieşte un meet-cute ca-n filme, între un El şarmant, sprinţar, cu o formulă de agăţat originală, şi o Ea pală cu ochi trişti, întruchiparea unei încărcături misterioase marcate „fragil”.
Intrigat de glisarea Ei vulnerabilă printre petrecăreţi, junele bun de gură (Javier Pereira, revelaţia anului la Premiile Goya 2014) se proclamă săgetat de Cupidon. Iar Ea (Aura Garrido, o prezenţă aproape eterică) se lasă urmărită pe străzile Madridului, şi ulterior cucerită în apartamentul lui, cu vorbe dulci şi gesturi ludic-flamboaiante – instrumente folosite cu fler, dar nu machiavelic, de băieţandrul pe care îl ghicim sincer curios, prins în mrejele unui „poate”, dacă nu chiar ale unui amor nebunesc. Lumina dimineţii însă (eficace şi rece prin lentila DOP-ului Alex de Pablo), vestitoare a risipirii vrăjii nocturne, pare a-i fi pe-atât de străină Ei pe cât îi e Lui de familiară – poate ea rămâne peste zi la El, nesocotind convenţiile one-night stand-ului?
Această a doua jumătate a poveştii, dureros de francă faţă de tatonarea ciripită în miez de noapte, întoarce un deget acuzator către momentele de intimitate grăbită, fasonate din palavre şi ficţiuni. Revenirea cu picioarele pe pământ îi debusolează pe amândoi, iar jocul tachinării, forţat acum şi claustrat în apartamentul deodată prea luminos, nu poate rezista fără combustibilul dorinţei decât sub formă conflictuală. Evitând un ton sentenţios şi ţintind nu atât generalizarea personajelor într-un Casanova şi sărmana lui victimă, cât vălul de artificiu care face adevărurile preţioase să pară de prisos, Sorogoyen a creat o fabulă absolut necesară, parfumată romantic şi tragic pentru tânărul consumator modern.
