Tehnologie, street art şi utilitate
Sabin Borş: Dat fiind faptul că acesta este probabil primul tău contact cu o revistă din România, aş vrea să te rog să faci o scurtă introducere despre tine şi despre munca ta.
John Szot: Sunt un arhitect care conduce o mică activitate speculativă în Brooklyn, New York, care se concentrează momentan pe relaţia dintre patologia construcţiilor şi ceea ce face ca mediul construit să fie unul semnificativ.
S.B.: Lucrul pe care-l ştiu despre tine e că eşti mereu foarte ocupat cu activităţile didactice. Ai putea să detaliezi te rog?
J.S.: Ei bine, în trecut am fost mai ocupat când vine vorba de predat, dar în ultima vreme studioul a necesitat o parte mai însemnată din programul meu. În prezent sunt membru al facultăţilor de la Pratt Institute School of Architecture şi Columbia University Graduate School of Architecture, unde predau cursuri preparatorii de design arhitectural şi conduc workshopuri de cinematografie arhitecturală.
S.B.: În munca ta, la fel ca şi la cursurile tale, insişti foarte mult pe aspectul tehnologic al arhitecturii şi vizualizării deopotrivă. Cum interpretezi binomul arhitectură-tehnologie în practica de astăzi?
J.S.: În cadrul studioului investim cu siguranţă foarte mult în tehnologiile care ne vor ajuta să ne îndeplinim ambiţiile arhitecturale, dar e vorba strict de o relaţie de tipul mijloace-pentru-un-scop. Clădirile depind de cele mai noi tehnologii pentru a putea lua naştere şi pentru a adresa probleme contemporane, dar să dirijezi ambiţiile arhitecturale ale unui proiect în direcţia unei tehnologii particulare înseamnă să garantezi că rezultatul pe care aceasta îl produce se va perima prematur – în primul rând pentru că tehnologia evoluează atât de repede comparativ cu procesul de construcţie. Prin urmare vedem relaţia dintre tehnologie şi arhitectură ca o materie istorică şi curatorială. O clădire va spune întotdeauna ceva important despre societatea care a produs-o, şi mult din ceea ce spune se va datora tehnologiei implicate, dar această afirmaţie se articulează cel mai bine în înţelegerea ulterioară, atunci când contextul mai larg poate fi evaluat critic şi folosit ca lentilă potrivită pentru această discuţie.
S.B.: Într-unul din numerele precedente ale revistei Igloo am vorbit despre proiectul tău Shibuya Residential Tower în contextul conceptului de telepolis. Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut la acest proiect este „dialogul” dintre tratamentul suprafeţelor solide şi display-ul low-resolution al penthouse-ului. Este acest „dialog” o emblemă a felului în care vezi relaţia arhitecturii cu tehnologia?
J.S.: Nu este, dar aceasta numai pentru că relaţia arhitectură/tehnologie este pur şi simplu un aspect practic în munca noastră. Cu toate astea, mă bucur că ai găsit ceva special în calitatea low resolution a acelui display. Sistemul respectiv se numeşte GreenPIX şi a fost elaborat de Simone Giostra şi Arup (http://www.greenpix.org) ca o alternativă eficientă din punct de vedere energetic la panourile informative de mari dimensiuni din LED. Display-uri pentru penthouse-uri de genul celui din propunerea noastră sunt omniprezente în Tokio, dar sunt adeseori susţinute de cadre structurale neacoperite cu spaţii moarte înăuntrul lor, ceea ce e surprinzător având în vedere intensitatea pieţei imobiliare din Tokio. Mi se pare că toată calitatea compactă dată de GreenPIX reprezintă o oportunitate ademenitoare de design; elementele de iluminare sunt interesante atât de aproape, cât şi de la depărtare, aşa că am aşezat un apartament chiar în spatele display-ului. De vreme ce sistemul are atât de multe de oferit la o scară intimă, el susţine ideea că cineva ar putea trăi în acel spaţiu din spatele semnului şi ar avea în continuare ceva frumos la care să privească de pe fereastră, chiar şi atunci când priveliştea este blocată.
S.B.: În acelaşi timp, acest proiect prezintă şi un „dialog” interesant cu contextul, având în vedere condiţiile urbane generale din Shibuya. Eu văd proiectul vostru ca o inserţie în peisajul urban, un soi de „grefă arhitecturală”…
J.S.: Ei bine, îmi place cum îl caracterizezi – chiar dacă Tokio e atât de dens şi ad-hoc încât e greu să vezi oricare dintre clădirile sale altfel. Cred că e important pur şi simplu să precizez că clădirea pe care am propus-o nu ar avea sens în altă parte pentru că densitatea din Tokio şi toleranţa care caracterizează societatea japoneză alcătuiesc fundamentul riscurilor şi provocărilor construite odată cu acest proiect.
S.B.: Arhitectura de astăzi pare caracterizată de acest soi de „grefe”, unde conceptele şi informaţiile şi formele sunt toate amestecate. În ciuda acestui flux creativ continuu şi a rezultatelor uimitoare pe care această practică le generează, crezi că acest gen de abordare se referă la arhitectură sau crezi că arhitectura a devenit la rândul ei un „domeniu creativ”?
J.S.: Asta e o întrebare înşelătoare, pentru că arhitectura este o întreprindere inerent creativă, aşa cum sper că eşti de acord. Aici mi se pare că te referi la tendinţele recente în care studiile grafice menite să sprijine o propunere de construcţie devin afirmaţii artistice captivante la rândul lor, nu? Genul acesta de proiecte oferă cu siguranţă posibilităţi noi şi incitante de a face clădiri, dar arhitectura ca disciplină nu se poate abate de la a face clădiri. Scoate clădirea din discuţie şi vorbim despre altceva decât despre arhitectură. Desigur, asta nu diminuează cu nimic importanţa subiectului aflat la îndemână. În schimb, acest lucru ne asigură că ţelul de a îmbogăţi vieţile prin actul de a construi clădiri nu se pierde într-o discuţie ridicolă despre ce este sau nu este „arhitectură”. Cu toate astea, ne putem pune întrebarea, la fel de problematică, despre ce este sau nu este o clădire…
S.B.: O grefă este o intruziune în acelaşi timp. Ea re-creează contextul exterior şi protejează interiorul, dar se şi infiltrează şi modifică relaţiile interior-exterior. Cum ar putea fi definită arhitectura din această perspectivă?
J.S.: Mi se pare că vorbeşti despre paradoxul acţiunii critice – adică, faptul că un gest critic devine parte din, şi ca atare alterează subiectul pe care trebuia să îl critice, pierzându-şi astfel perspectiva critică. Spre exemplu, o clădire poate fi concepută ca protest în faţa unei probleme urbane, dar nu-şi poate susţine protestul atunci când devine parte din textura urbană. Prin urmare trebuie să aleagă între a oferi o soluţie sau a perpetua problema. Niciuna dintre aceste poziţii nu este critică. Asta a fost una dintre marile lecţii rezultate în urma eşecului arhitecturii postmoderne. Cred că sunt puţine motive pentru care ar merita stăruit asupra neputinţei critice a arhitecturii de vreme ce procesul organic de acumulare este tocmai ceea ce face ca un oraş să fie fascinant. Cred că întrebarea mult mai relevantă este: de ce s-ar chinui cineva să facă o clădire care este utilă unui ideal civic, mai ales dacă ideea respectivă ameninţă să eclipseze oportunităţile pentru noi tipuri de experienţe directe? Studioul meu se concentrează asupra problemelor locale atunci când concepem o clădire; imaginea mai largă – „relaţiile interior-exterior” cum le spui tu – se va clarifica întotdeauna de la sine. Asta deoarece clădirile sunt actorii secundari în drama civică mai mare ce defineşte un oraş şi societatea pe care acesta o susţine.
S.B.: Dacă ar fi să numeşti una din clădirile iconice recent construite ce păstrează „vechile” consideraţii arhitecturale, care ar fi aceasta? Şi care proiect arhitectural recent te inspiră cel mai mult?
J.S.: Nu sunt sigur dacă ţintesc prea bine spre ceea ce ar putea constitui vechile consideraţii arhitecturale, dar voi presupune că te referi la clădirile concepute în absenţa ambiţiilor conceptuale pe care le-am identificat mai devreme. Realitatea este opacă din punct de vedere conceptual şi, din această perspectivă, discuţia conceptuală care diferenţiază acele proiecte de cele mai „vechi” se pierde în experienţa directă. Aşa că nu sunt atât de sigur că avem două categorii separate în acest caz. Acestea fiind spuse, am fost de curând la Porto, în Portugalia, şi am făcut un tur al Casa de Música realizată de OMA (2005). Cred că o perioadă de şapte ani poate fi numită recentă în termeni de construcţii, nu? Oricum, proiectul este o mărturie asupra puterii caracterului arbitrar şi a excentricităţii în expresia arhitecturală. În Casa de Música, OMA a folosit aceste atribute pentru a reda clădirii o cutezanţă existenţială care mi s-a părut foarte emoţionantă.
S.B.: Recent, David Chipperfield a anunţat tema principală a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia din 2012 – common ground. Cum vezi această temă şi ce fel de proiecte te aştepţi să vezi anul acesta la Veneţia, mai ales comparativ cu ediţia precedentă?
J.S.: Nu sunt în măsură să răspund la această întrebare pentru că nu am nicio idee despre ce s-a întâmplat la ultima bienală. Dar în apărarea mea, dezinteresul meu a luat naştere dintr-o lipsă de sprijin în sânul comunităţii respective pentru valorile pe care le-am promovat în munca noastră. Ca o alternativă, ne-am concentrat pe audienţele aflate în afara comunităţii arhitecturale (pentru că ceea ce facem nu este menit să fie pedagogic), aşa că momentan nu prea mai suntem la curent.
S.B.: Crezi că genul acesta de evenimente poate modela o perspectivă generală asupra arhitecturii viitoare şi a felului în care arhitectura va evolua pe parcursul următorilor ani?
J.S.: În ciuda lipsei mele de interes pentru această activitate, încă mai cred că astfel de evenimente pot modela discursul critic al arhitecturii. Problema este aceea că evenimentele mai variate sunt rareori lăsate să se aventureze prea departe de un portret conservator al avangardei în arhitectură (selectarea temei common ground este un exemplu perfect în sprijinul ei implicit pentru compromis şi mediocritate). Ar fi reconfortant să aflu despre o iniţiativă din cadrul circuitului evenimentelor internaţionale de arhitectură care se îndepărtează de această tendinţă şi dă frâu liber schimbărilor.
S.B.: Dintr-o anumită perspectivă, arhitectura se apropie tot mai mult de arta instalaţiilor sau de design. Cum vezi această evoluţie, mai ales având în vedere faptul că lucrările tale se apropie adeseori mai mult de design decât de arhitectură?
J.S.: Sunt surprins să aud că munca făcută până acum pare orientată mai mult spre design decât spre arhitectură, deşi sunt de acord că există o distincţie fragilă între cele două. Noi credem că arhitectura va fi întotdeauna orientată spre clădire, iar propunerile de construcţie vor fi întotdeauna lucrări de arhitectură. Cred că perspectivele care formulează proiectele de arhitectură în termeni de design sau instalaţii de artă limitează numărul de probleme aflate în joc pentru a susţine o discuţie academică. Acest lucru se potriveşte discursului critic care se aventurează într-un câmp foarte larg de teritoriu conceptual, dar un arhitect nu-şi poate permite să se limiteze în acest fel (profesional vorbind).
S.B.: Care sunt principalele provocări pe care arhitectura le va avea de înfruntat în anii următori, în termeni de concepte, forme, economie, politică, societate…?
J.S.: Cea mai mare provocare a arhitecturii în acest moment este să supravieţuiască efectelor târzii ale modernismului şi nevoii constante de a inova, tehnic vorbind. Simplu spus, designul nu este o ştiinţă. Dacă arhitecţii sunt cu adevărat interesaţi să pună în joc noi teritorii creative în designul clădirilor, ei vor abandona noţiunea potrivit căreia realizarea tehnică este unica măsură a curajului profesional şi vor începe să caute formele de libertăţi expresive de care se bucură alte discipline creative. A fi tehno-centric în abordarea ta invocă adeseori principiile moderniste demodate care pleznesc de cel mai crunt tip de conservatorism estetic. Un întreg nou spectru de teritorii culturale se deschide de îndată ce te dispensezi de aceste restricţii.
S.B.: Ce trebuie să schimbe arhitectura în societatea de astăzi?
J.S.: Noţiunea potrivit căreia clădirile noastre pot schimba societatea este foarte romantică şi rişti să fi catalogat drept cinic dacă gândeşti altfel. Dar eu cred de asemenea că atunci când cauţi o înţelegere mai mare a vieţii prin intermediul arhitecturii, relele societăţii sunt la fel de semnificative ca şi virtuţiile sale – iar studioul meu realizează clădiri păstrând în minte acest ţel. Aşa că suntem pregătiţi să aşezăm arhitectura într-o poziţie de totală utilitate dacă asta înseamnă să avem acces la un spectru mai larg de idei culturale (şi noi credem că şi facem asta).
S.B.: Acum ceva vreme am citit despre interesul tău pentru street art. În ce fel se leagă asta de practica ta şi cum îţi influenţează munca?
J.S.: Mai întâi, aş vrea să clarific că street art este adeseori folosit ca un termen de acoperire menit să strângă proiecte artistice de gherilă specifice unui loc laolaltă cu diferite manifestări de vandalism prin intermediul graffiti-ului. Dialogul nostru cu practicanţi ai ambelor tipuri a clarificat faptul că diferenţa dintre cele două este foarte mare, iar agendele lor divergente. În sprijinul acestei diferenţe, hai să numim categoria colectivă a acestei activităţi „vandalism creativ” – „vandalism” pentru că atât street art-ul, cât şi graffiti-ul au loc în afara tărâmului utilizării sancţionate şi „creativ” pentru că e important să separăm acest tip de activitate de genul de vandalism care se referă pur şi simplu la distrugere.
Îmi acord timp să fac această distincţie şi să accentuez natura nesancţionată a vandalismului creativ, pentru că interesul nostru pentru el se află în afara conţinutului specific al oricărei manifestări particulare a sale. În schimb, suntem interesaţi de conflictul ce caracterizează această activitate şi legitimează semnificaţia sa culturală. În mod tradiţional, arhitecţii deservesc clienţi privaţi, întreprinderi comerciale sau interese civice prospere. Niciunul dintre aceste roluri nu poate da seama de întregul spectru de poziţii culturale şi nuanţe experienţiale ale unui mijloc urban, iar noi ca studio ne dorim să punem sub semnul întrebării ideea potrivit căreia arhitectura trebuie să-şi limiteze paleta experienţială pentru a rămâne viabilă din punct de vedere economic sau ortodoxă din punct de vedere social în serviciul acestora.
Proiectele noastre care implică un vandalism creativ reprezintă doar un aspect al acestei ambiţii – street-ul şi graffiti-ul sunt vehicule prin intermediul cărora curentele sociale subversive ale unei comunităţi vibrante îşi transmit ideile în contexte în care nu au acces la mijloacele legale pentru a face asta. De fapt, arţagul legal al muncii susţine adeseori semnificaţia sa. Provocarea pentru arhitecţi în acest caz este aceea de a găsi modalităţi de sprijinire a acestei activităţi fără a o sancţiona şi fără a ameninţa legitimitatea stabilită prin intermediul statusului ei ilicit. Spre deosebire de această idee, am fost inspiraţi să îmbrăţişăm banalitatea şi să accentuăm rolul secundar al clădirii în această dinamică. O poziţie ciudată pentru un designer poate, dar există totodată ceva chiar eliberator şi reconfortant la acest lucru.
S.B.: Street art-ul este o expresie a libertăţii, însă arhitectura este cel mai des asociată ideii de putere, strategie, planning, în ciuda apogeelor ei creative recente care împing limitele tot mai departe. Ce trebuie arhitectura să mai înveţe încă de la street art, care este în egală măsură o „grefă vizuală”?
J.S.: Utilitatea… şi cred că banalitatea pe care am menţionat-o acum este esenţială în înţelegerea felului în care utilitatea aduce un rezultat mai bogat, arhitectural vorbind. Desigur, utilitatea nu va căuta sprijin în rândul celor care vestesc arhitectura ca vehicul pentru schimbarea societăţii. Aceia dintre noi care sunt mai puţin înclinaţi să vadă arhitectura în acest fel se află într-o poziţie mai bună pentru a lega utilitatea de obiectivul mai larg de a schiţa noi teritorii creative în designul construcţiilor.
S.B.: Ce plănuieşti să faci în 2012?
J.S.: Studioul meu e ocupat să lucreze la ultima parte din seria „Architecture and the Unspeakable”. Staţi pe-aproape! Sperăm să difuzăm în premieră versiunea finală în septembrie anul acesta.
S.B.: Dacă 2012 ar fi sfârşitul lumii şi ai avea şansa de a salva o clădire, care ar fi aceasta?
J.S.: 1377 Pacific Street.