„Artiștii pot smulge din uitare povești îngropate în tăcere.” În dialog cu Daria de Beauvais, senior curator la Palais de Tokyo, Paris

27 martie 2023

„Artiștii pot smulge din uitare povești îngropate în tăcere.” În dialog cu Daria de Beauvais, senior curator la Palais de Tokyo, Paris

INTERVIU: Iuliana Dumitru, Diana Badea FOTO: courtesy of Art Safari

Gândită ca punte peste timp, ca dialog cu istoria și firele ei contorsionate, expoziția de la Art Safari The Memory Palace. Focus on the French art scene with the Marcel Duchamp Prize cuprinde o selecție de 8 artiști și 2 duo-uri ale scenei artistice franceze contemporane, din generații și medii culturale diferite, selectați de prestigiosul Premiu Marcel Duchamp în ultimii 15 ani. E vorba de: Farah Atassi, Michel Blazy, Katinka Bock, Mircea Cantor, Clément Cogitore, Daniel Dewar & Grégory Gicquel, Joana Hadjithomas & Khalil Joreige, Enrique Ramírez, Thu-Van Tran, Tatiana Trouvé. Mai multe din intimitatea ideatică a expoziției ne-a împărtășit, în dialogul ce urmează, chiar curatoarea acesteia, Daria de Beauvais, senior curator la Palais de Tokyo, Paris, cel mai mare centru de artă contemporană din Europa.

Ce înseamnă memoria pentru arta contemporană, de ce e o temă atât de importantă?

Artiștii – mai ales artiștii contemporani – au cercetat dintotdeauna tema memoriei. Ei pot smulge din uitare povești îngropate în tăcere, amintiri șterse ori înșelătoare, pot da limpezime imaginilor încețoșate. Memoria revizitată prin artă nu e un cult al trecutului, ci un gest de recreare. Memoria personală și cea colectivă sunt strâns legate. Artista Thu-Van Tran, de pildă, ilustrează asta foarte bine prin felul în care explorează istoria ca instrument politic citit în cheie estetică. Lucrările ei abordează problema dezrădăcinării și a amprentelor identitare prin referințe la contextul colonial din Vietnam, țara sa de origine.

Să vorbim un pic despre selecția artiștilor din expoziție. Ce au în comun? Ce-i aduce laolaltă în viziunea dvs. curatorială? Dar și ce îi diferențiază?

Pentru mine artiștii din expoziție – dar și în general – sunt niște observatori. A fi observator înseamnă să fii martor al timpului, să explorezi realitățile sociale și politice de ieri, de azi și de mâine. Mișcările din societate sunt asemenea unor unde telurice, pe care le simțim fără a le înțelege întotdeauna miza într-o lume în perpetuă schimbare. Înseamnă să observi poezia vieții de zi cu zi, dar și să fii sensibil la zguduirile ei. E vorba în fond de conectare: artiștii încurajează colaborarea și schimbul. Lucrările lor sunt deopotrivă resurse de emancipare și fabrici de emoții, senzații, gânduri, angajamente. Ceea ce creează un contrast între ei sunt bogăția și multiplicitatea expresiei artistice: de la pictură la sculptură, de la video la instalație și chiar experiment botanic, în cazul lui Michel Blazy!

Artistul poate fi considerat, printre altele, un colecționar de imagini. Este oare această expoziție și un „palat al imaginilor”, un discurs despre inventariere, arhivare și construirea unei genealogii personale, atât de necesare creației artistice?

N-aș spune că „Palatul Memoriei” e o expoziție despre inventariere sau arhivare, deși înțeleg cum titlul poate trimite într-acolo. Însă ideea de genealogie e prezentă, iar aici am să-l citez pe artistul Farah Atassi: „Pictura mea are la bază întotdeauna un dialog cu artiștii care mi-au lăsat o urmă în memorie.”

Pornind de la ideea de revizitare a istoriei culturale occidentale prin noi mijloace artistice, poate o imagine să rescrie istoria în răspăr, s-o supună unei logici „anacronice”?

Recitirea istoriei culturale occidentale nu presupune neapărat crearea de anacronisme. Dimpotrivă, o privire proaspătă asupra trecutului ajută uneori la repararea lui. Cum se întâmplă în cazul lui Clément Cogitore reinterpretând Indiile galante. În timp ce această operă-balet din perioada barocului compusă de Rameau în 1735 își are rădăcinile într-o formă de rasism, punerea în scenă a lui Cogitore, cu o coregrafie krump semnată de Bintou Dembélé, propune o decolonizare a privirii. Ca să-l citez pe artist, e acolo o intenție de a produce „un scurtcircuit între două lumi care nu se întâlnesc”. Și mai departe afirmă: „Ceea ce mă interesează în orice creație artistică sunt lumile care se întâlnesc, care coabitează, se înfruntă și încearcă să trăiască împreună.”

Câteva cuvinte despre scenografia și arhitectura expoziției.

E o expoziție special concepută pentru Palatul Dacia-România, care găzduiește Art Safari. Locul mi-a stârnit interesul încă de la prima vizită, când i-am aflat istoria, când am descoperit holul uriaș de la intrare, dar și spațiile expoziționale din fostele birouri, ce păstrează încă tavane false și mochetă pe podea. E un anume sentiment al locului pe care am vrut să-l evoc. În ceea ce privește scenografia, expoziția e distribuită în două zone cvasi-simetrice, exploatând ideea de oglindire și senzații de déjà vu. Vizitatorii sunt invitați să se rătăcească în labirintul acestui palat al memoriei, atât cel real (clădirea Dacia-România), cât și cel simbolic (expoziția).

„Palatul memoriei” este o veche metodă mnemotehnică. Întorcându-ne la prima întrebare, cu ce gânduri, cu ce așteptări ar trebui să vizităm expoziția? Ce ar fi de rememorat sau de înțeles?

Experiența amintirii, a învățării sau a înțelegerii va fi diferită pentru fiecare vizitator în parte, pentru că purtăm cu noi istorii și traiectorii diferite. Nu există o lectură „corectă” a expoziției, ci atâtea interpretări posibile câți vizitatori. Sper totuși că oamenii își vor aminti de expoziție în sine, că îi va pune pe gânduri, că le va stârni mirarea, că îi va însoți multă vreme după ce o vor fi vizitat…

Expoziția The Memory Palace. Focus on the French art scene with the Marcel Duchamp Prize este curatoriată de Daria de Beauvais, asistată de Lisa Colin. Art Safari, ajuns la a 11-a ediție, va găzdui 3 sezoane expoziționale ample în 2023. Prima ediție are loc între 10 februarie și 14 mai.