Atelier TERRApia și universul circular al arhitecturii de pământ
INTERVIU: Iuliana Dumitru FOTO: courtesy of Atelier TERRApia
Atelier TERRApia, fondat de Alina Negru și Alessandro Serra, explorează potențialul sustenabil al pământului ca material de construcție în context contemporan, precum și felul în care acesta poate remodela, în sensul unei apropieri, relațiile dintre oameni, dintre individ și spațiul locuirii. Preocupați mai mult de materie decât de formă, de patrimoniul imaterial și de continuitatea unui tip de cunoaștere mai mult decât de structurile vizibile ale arhitecturii de pământ, Alina și Alessandro cercetează domeniul de ani buni, dintr-o perspectivă interdisciplinară, și împărtășesc cu pasiune și modestie din toată această experiență acumulată, învățând ei înșiși continuu.
Amândoi au studiat arhitectura – Alina la Timișoara, Alessandro în Italia, la Cagliari – și s-au întâlnit în Franța, la un curs în cadrul unui important centru de specializare în culturi constructive cu pământ, CRAterre-ENSAG, Grenoble. După un stagiu de voluntariat în Maroc, unde a ajutat la construirea unei școli cu materiale locale, dar și după o serie de cercetări de teren asupra tehnicilor tradiționale de construcție din zona Banatului (continuate apoi cu o teză de doctorat sub îndrumarea etnologului Otilia Hedeșan), Alina și-a dat seama că asta era calea pe care voia s-o urmeze, renunțând astfel la ceea ce ea numește „arhitectura convențională”, în care intrase după studiile de licență. Alessandro venea cu experiența siturilor de conservare-restaurare și o cercetare la Lima, în Peru, despre proiectarea antiseismică cu pământ. În prezent sunt amândoi specialiști și formatori în cadrul rețelei UNESCO „Arhitecturi de pământ, culturi constructive și dezvoltare durabilă” și locuiesc într-un sat din Sardinia, călătorind sezonier, pentru ateliere, cursuri, școli de vară, mai ales în România și Europa de Est, unde arhitectura de pământ, deși prezentă în mediul rural, rămâne o direcție de studiu încă timidă.
Felul simplu, firesc și totodată plastic în care vorbesc Alina și Alessandro despre pământ denotă mai mult decât un interes profesional – o vocație, o aplecare umană –, iar pământul recapătă parcă o dimensiune de vitalitate elementară: ei „predau” celorlalți pământul, la institutul din Grenoble au „învățat pământul din toate perspectivele”, Alina a ajuns să „cunoască” pământul ș.a.m.d.
Mai multe în interviul ce urmează, iar dacă sunteți curioși, vă puteți înscrie la școala de vară pe care o va organiza Atelier TERRApia la Timișoara, în august.
Ce ne puteți spune despre arhitectura de pământ pe care ați documentat-o în Banat?
Ne-am concentrat mai ales asupra zonei Timiș și am rămas surprinși de varietatea tehnicilor locale. În Sardinia, de exemplu, deși arhitectura de pământ e extrem de răspândită, întâlnim doar tehnica chirpiciului (văiuga). În Timiș însă avem o diversitate constructivă fascinantă: chirpici, pământ bătut, paiantă, împletitură de nuiele, diverse tencuieli de pământ, mortar de pământ în zidărie de piatră, ca să nu mai zicem de pardoseală, de cuptor, toate cu pământ, pentru că acesta era materialul predominant în zona de câmpie. Cercetarea s-a transformat apoi într-o teză de doctorat pe aceeași temă, pentru că am descoperit mult mai mult decât ne așteptaserăm.
Cum folosiți, cum dați mai departe toate informațiile prețioase pe care le-ați dobândit în urma cercetărilor?
Ne-am axat pe recuperarea și transmiterea cunoașterii tehnice locale, încercând să încurajăm ideea de a păstra ceea ce ai, de a învăța apoi să întreții, de a te informa, de a apela la sfatul și cunoașterea bătrânilor – pentru noi asta înseamnă sustenabilitate. Prin activitățile noastre (școli de vară, ateliere, clăci contemporane, schimburi de bune practici), împreună cu o echipă mai largă, am creat o comunitate, rețeaua Despre pământ, în care oamenii pot învăța mai ușor cum să-și întrețină habitatul din pământ.
De asemenea, la Timișoara, am creat împreună cu Studio Peisaj și alți parteneri două grădini comunitare, Greenfeel și Grădina Urbană a Universității de Vest, în încercarea de a reconstitui acest circuit sustenabil din mediul rural, sub forma unei „galerii”, a unui „laborator” al cunoașterii locale: cultivăm solul, plantăm răchită, folosim pământul locului, experimentăm, lumea învață să planteze, să tencuiască cu pământ, să facă un coș de nuiele, dar și un perete din împletituri, arătând astfel că avem la îndemână mai mult decât credem și că totul se leagă într-un sistem armonios, ingenios.
Ce ne arată locuirea de pământ, ce învățăm de-aici, arhitectural și social totodată?
Un lucru simplu: că oamenii, împreună, cu câteva mâini de lucru, reușeau să-și creeze habitatul din pământul pe care călcau, pe măsura nevoilor și adaptat condițiilor locului, întocmai ca păsările, ca animalele. Și o făceau bine, știau apoi cum să întrețină ceea ce construiau, era o întreținere sezonieră, realizată tot împreună, o experiență convivială – exact asta însemna curățenia de primăvară, de pildă, o reîmprospătare a habitatului. Cunoașterea se infuza firesc în viața de zi cu zi, în timp ce noi ne străduim să punem cap la cap toate informațiile, prin educație formală și politici de sustenabilitate.
În ce constau avantajele construitului cu pământ și care poate fi viitorul ori șansa de supraviețuire a acestor tehnici?
Dincolo de proprietăți concrete ale pământului (creează un mediu de viață sănătos, menține un nivel optim de temperatură și umiditate, împiedicând formarea microorganismelor care produc alergii, e biodegradabil), vorbim de un material accesibil. Folosindu-te de pământ ajungi de fapt să cunoști și să înțelegi cu adevărat locul în care trăiești, dar mai ales să-ți câștigi autonomia – de a construi împreună cu cei din jur, de a ocoli, chiar și parțial, logica obișnuită a comodificării, care ne transformă din locuitori în consumatori ce cumpără un produs, solicită niște servicii, folosesc un lucru apoi îl schimbă, fără niciun raport personal cu el. Aproape că ne e și frică gândindu-ne că putem face ceva cu mâinile noastre, de la simpla manipulare a materiei până la modelarea sa într-o casă.
Ca viabilitate, în jurul acestor materiale și tehnici se experimentează și se studiază intens în centre universitare, în birouri multidisciplinare de arhitectură și design. Sigur, nu mai este atât de accesibil azi să construiești cu pământ, mai ales că nu avem o piață matură a construirii cu materiale naturale și nu există destui meșteri, producători etc. E chiar costisitor, însă e posibil ca lucrurile să se mai echilibreze și noi alternative locale pot apărea între timp. E important oricum să ne punem câteva întrebări: Unde vreau să locuiesc? Cum? La ce resurse vreau să apelez? Banii îi investesc în materiale sau în oameni?
Dar cum putem construi „în mod contemporan” cu pământ?
Pentru noi o inspirație permanentă este moștenirea construită din pământ. Deseori avem o percepție distorsionată, dinspre prezent spre trecut, asupra tradiției și meșteșugurilor ca fiind ceva static. Or, toate se transformă, se adaptează, poate că unele tradiții se pierd, dar cele mai multe păstrează principiile esențiale: valorificarea responsabilă a resurselor locului prin know-how validat de generații întregi și transmis ca un bun comun prin practici cotidiene. Astăzi această cunoaștere intuitivă, empirică e preluată de oameni de știință, sistematizată, adusă la zi, beneficiind de progresul tehnologic al momentului.
Și asta vrem și noi să arătăm: că pământul e un material sănătos, eficient, inovator în sine, prin natura lui, nu trebuie forțat să fie astfel și nu există pământ care să nu fie bun – trebuie doar să știi să-l folosești și, eventual, să-l corectezi. De pildă, nu mai punem balegă în tencuială, ci paie tocate mărunt, lăsate la macerat o vreme, și asta e o știință, dar principiul fizic, chimic al materiei rămâne același. La fel, deșeurile agricole se transformă acum în panouri termoizolante de pământ ușor, iar „betonul de argilă” sau pământul poate fi turnat precum betonul de ciment, printr-o tehnică nouă, experimentală, ca variantă lichidă a pământului bătut. De-aceea pentru noi viitorul este aici, acum.
Există și limitări, nu?
În România, unde nu există normative în acest sens, se poate construi cu pământ doar pentru umplutură sau ca finisaj, nu structural, ca material portant. Conform legislației, din punct de vedere static pământul nu poate susține acoperișul sau etaje. Dar sigur că avem case care rezistă. În alte țări folosirea pământului în construcții este clar normată, cum e în Peru, unde etajul 1 poate fi construit cu chirpici fără nicio problemă, iar etajul 2, cu un sistem ușor, pe structură din lemn, cu o umplutură de paiantă. În Italia, unde de asemenea nu sunt norme clare, în demersurile de restaurare/conservare pământul este totuși considerat material portant.
Cum vedeți un scenariu ideal al folosirii arhitecturii de pământ în România, azi?
Ca lumea să-și ia o casă de pământ existentă, să-și facă, eventual, pentru mai mult confort, o extindere pe orizontală, nu pe verticală, iar tot ce e încă bun să fie recuperat, refolosit (câtă vreme n-a pătruns umiditatea în pereți), pentru că valoarea unui astfel de ambient modelat de oameni împreună e inestimabilă.
Cum se desfășoară activitatea voastră în Sardinia?
Aici predomină arhitectura de pământ cu piatră, însă nu prea se mai construiește nou, mai ales că nici populația nu mai crește. Ca arhitecți, ne implicăm în special în proiecte de recuperare, pentru care statul oferă subvenții. Noi înșine locuim într-o astfel de casă, la care tot lucrăm și testăm, cu resursele locului (pământ și var de la o fabrică din zonă). E un proiect întins pe termen lung, așa că-i înțelegem și pe cei care nu s-ar înhăma la așa ceva. Calea noastră nu e singura cale, mai ales că progresul tehnologic oferă azi atâtea posibilități de a combina formule și materiale de construit. E important totuși să înțelegi ce alegi și din ce motiv, să devii mai conștient de ce alegi până la urmă.
Pe lângă practica de arhitectură, avem întâlniri dese cu comunitatea pentru a valorifica împreună resursele și cunoașterea locală. Toate acestea se întâmplă în centrul de formare Laboratorio Arti della Terra, unde organizăm cursuri, ateliere și schimburi la care oricine, de oriunde e binevenit.
Ce rămâne din vechile case de pământ și din tehnicile tradiționale de construcție din România?
Aici sunt două planuri ale discuției: patrimoniul material, obiectul, și cel imaterial, cunoașterea. Nu întotdeauna dispariția formei construite, a unei case din pământ de exemplu, e un lucru rău. Dacă o casă de pământ a luat multă apă, cum s-a întâmplat deseori în Banat, o zonă mlăștinoasă (pentru că doar anumite familii își permiteau să-și facă case cu fundație), atunci din casa aia cu greu mai scoți umiditatea și s-ar putea să nici nu merite efortul. Aici e și frumusețea unei case de pământ – un material 100% biodegradabil, care se întoarce în pământ și se poate remodela. Și chiar așa se făcea – o casă se descompunea, apoi alta se modela, din aceeași materie, dar de mâini diferite. E o filosofie aparte – poate că greu de înțeles pentru noi – a locuirii, a spațiului gândit la scara vieților noastre.
Problema, așadar, nu e degradarea sau dărâmarea acestor case care nu erau destinate eternității, ci pierderea cunoștințelor și a meșteșugului locului. Vedem aici o lecție despre circularitatea locuirii din pământ, despre o altfel de relație între durabil și efemer. Cunoașterea moștenită și transmisă prin oameni este mai valoroasă decât obiectul în sine, iar mediul locuit oricum se transformă. Noi, arhitecții, deseori vedem numai coaja, care trebuie păstrată cu orice preț, evaluată, încadrată, clasată. Spațiile trebuie însă locuite, animate, înțelese, lăsate să-și consume ciclul firesc, odată cu lumea.
