Bio A(rh)(gr)i(tec)(cul)tura. Standul României la Biofach 2013
Deşi pentru cei care se uită mai întâi la poze chestiunea ar trebui să fie destul de simplă, aş începe totuşi textul acestui articol cu o ghicitoare. Care este legătura dintre agricultură (bio) şi arhitectură în România? Răspunsul nu e nici „a”-ul de la început şi nici „-tură” de la sfârşit, dar ca să nu va mai fierb sau să vă trimit la sfârşitul revistei, ca la sudoku, am să vi-l livrez direct fără alte efecte speciale: Standul României la târgul Biofach 2013. Acum că am divulgat mare parte din ceea ce era ocult, daţi-mi voie să detaliez puţin, ca să nu rămânem cu frustrările pe care orice exprimare sibilinică le trezeşte în sufletele interlocutorilor.
Să începem cu târgul. Oricine are o pregătire agricolă de bază ştie că Nuremberg este gazda anuală a celui mai mare târg de produse rezultate din agricultura organică (bio) din Europa (pronunţat Oiropa, fireşte). Cine nu, tocmai a aflat. Manifestarea se cheamă Biofach şi în fruntea sutelor de expozanţi din toată lumea se găseşte „Ţara anului”. De această titulatură şi beneficiile care decurg din ea – vizibilitate, notorietate, interes din partea oficialităţilor germane şi europene etc. – s-a bucurat între 13 şi 16 februarie 2013 chiar România. Deci, ca să clarificăm lucrurile, România a fost „Ţara Anului” la cel mai mare târg de produse agricole bio din Europa în 2013. Cine se gândeşte să minimizeze importanţa chestiunii ar trebui să ţină cont de faptul că în ţara noastră aproape 45% din populaţie este încă localizată în zone rurale, având, deci, într-un fel sau altul, legătură cu agricultura. Prin urmare, ca o ţară (încă) atât de agrară să fie în centrul interesului internaţional la un mare târg de agricultură nu e puţin lucru. Sau cel puţin asta am înţeles eu.
Bineînţeles, standul României era important să contribuie şi prin designul său la mesajul pe care România îl avea de transmis în lumea agriculturii organice. Pentru asta, trebuia să înţelegem cum stau lucurile pe câmpiile, dealurile şi pădurile autohtone, măcar atât cât să putem genera o imagine arhitecturală care să fie reprezentativă şi autentică. Am aflat astfel că în România, agricultura bio (şi produsele care rezultă) este încă în mare parte apanajul micilor producători, care de multe ori folosesc tehnici şi instrumentar relativ tradiţionale. Prin urmare, nu tehnologia şi metodele de producţie avansate sunt reprezentative pentru noi, ci amprenta umană şi modurile tradiţionale de a produce. Nu ştiu dacă sunt mulţi agricultori, în afara producătorilor de cereale, capabili să asigure cantităţi mari de produse de o calitate constantă. Acest (posibil) dezavantaj într-o piaţă cantitativă poate fi însă văzut ca un avantaj în ceea ce priveşte calitatea şi autenticitatea produselor respective. Şi exploatat ca atare. Tocmai în jurul acestui posibil avantaj am încercat să construim identitatea prezenţei României la Biofach 2013. Ideea de bază a fost că aici contează mai puţin mărcile şi mai mult oamenii. Apoi, dacă aceşti oameni se folosesc încă de modalităţi, reţete şi tehnici de a produce relativ tradiţionale, atunci legătura cu tradiţia trebuia musai marcată şi exprimată plastic. Desigur, într-un mod care să sugereze că pe de o parte filiaţia tradiţională este încă vie, dar lucrurile se petrec totuşi în anul 2013 şi se vizează o dezvoltare autentică şi solidă a domeniului. Am căutat astfel forme şi motive tradiţionale pe care să le putem prelucra contemporan şi propune ca metaforă a unei dezvoltări durabile a agriculturii organice româneşti, a unui viitor construit prin asumarea inteligentă a valorilor reale şi importante ale trecutului. Având în vedere că apa e în centrul oricărui proces al lumii vii şi deci sursa şi baza oricărei agriculturi, principalul element de inspiraţie formală l-am căutat în legătură cu instalaţiile tradiţionale de extragere şi utilizare a apei. În final am optat pentru cumpăna fântânii care, prelucrată în cheie contemporană, a devenit suportul structural al amenajării standului şi totodată al mesajului transmis prin imaginile fotografice. Găleata tradiţional devenită în stand corp de iluminat a avut un dublu rol, primul, funcţional, de a asigura un plus de lumină caldă standului şi expozanţilor, şi celălalt, metaforic, de a reaminti că lucurile cele mai simple sunt, adeseori, cele mai importante, vitale: apă = lumină. Alte câteva elemente strict decorative, preluate din modelele scoarţelor olteneşti sau decoraţia tacâmurilor din lemn au venit să completeze arsenalul de repere care să marcheze legătura dintre lumea tradiţională şi valorile contemporane.
Concret vorbind, pavilionul României a fost compus din patru insule centrale şi alte trei zone adosate unui perete. Trei dintre insulele centrale au fost organizate concentric, cu tarabe către exterior, către public, apoi spaţiul expozanţilor, rafturi de prezentare a produselor şi, în spatele acestora, o incintă destinată discuţiilor semiprivate. Cea de-a patra insulă a fost alocată restaurantului permanent din cadrul standului, mărginită de aceleaşi „cumpene” legate prin tejghele de bar şi înglobând zona de lounge propriu-zis. Celelalte insule au acomodat scena, salonul VIP şi încă o zonă de producători şi asociaţii din domeniu. Dorinţa de a evita pe cât posibil materialele îndeobşte folosite la târguri de scurtă durată (ieftine, uşor dispensabile, plasticoase etc.) şi care cu greu ar fi putut susţine conceptul, ne-a condus către lemnul adevărat şi materiale textile printabile cu textură cât mai apropiată de cea a pânzei de in. Imagistica standului s-a concentrat pe fotografii cu oameni, căci oamenii şi nu tehnologia sunt cei care dau, în România, măsura calităţii unui produs agricol bio. De altfel, sloganul iniţial propus pentru a defini prezenţa română la Nuremberg a fost „Less brands, more people”, sau „Not just brands. People!”, dar la care s-a renunţat ulterior.
În loc de final aş mai spune numai că intenţia a fost să construim un discurs în primul rând onest, care să evite poncifele cu care te întâlneşti de obicei în astfel de ocazii şi care să expună o imagine în egală măsură corectă şi aspiraţională a agriculturii bio româneşti. Dacă ne-a ieşit, se datorează în mare măsură echipei de la MADR, care ne-a sprijnit, încurajat şi ajutat cum rar ni s-a întâmplat.
Mulţumim Anda, Dana, Dan!
