fbpx

Biserica de la Săcuieni, Dâmboviţa

„În rai – spune o veche legendă din folclorul românesc – «nu va mai fi nici grijă, nici suspin, nici gânduri şi nici moarte, nici schimbarea anilor şi nici ceasuri (…) ci va fi tot o zi». Iată astfel o foarte exactă enumerare a raţiunilor pentru care omul are casă, de vreme ce lucrurile stau astfel pe pamânt (…)”. – Constantin Noica, „Simple introduceri la bunătatea timpului nostru”, Humanitas 1992

„Tomografia este examenul radiologic care permite vizualizarea structurilor anatomice sub formă de secţiuni.”– Valeriu Rusu, „Dicţionar Medical”, Editura Medicală 2007

Text, Foto: Ovidiu Daneş

Anul 1999 ar fi putut fi, dar n-a fost, unul bun pentru ctitoria lui Neagoe Săcuianu biv vel clucer, a jupânesei Sa(m)fira, monahului Mihail zugrav şi Ianache zugrav. Şi asta nu pentru că s-ar fi împlinit 334 de ani de la săvârşirea lăcaşului de cult ce „împodobea” curţile Săcuienilor, ci pentru că Ministerul Culturii, la solicitarea Direcţiei Monumentelor Istorice, a alocat fonduri şi atenţie proiectului de consolidare–restaurare. Din păcate, proiectul a încremenit în el însuşi, din pricina bunelor practici româneşti, conform cărora orice lucru început nu trebuie terminat. Biserica din Săcuieni, cu hramul Naşterii Domnului, are la exterior ceea ce are şi la interior, proptitoare de lemn, un fel de instalaţii ce susţin zidurile, bolţile şi arcele în punctele critice din altar şi naos. Prospecţiile şi sondajele din 1999 arătau o biserică sub forma unei construcţii masive de plan dreptunghiular aşezată pe o fundaţie puternică din bolovani de râu amestecaţi cu mortar de var şi cărămidă sfărâmată, adâncă de 1,20 m şi cu o lăţime cuprinsă între 1,80-2 m, ieşită în exterior faţă de linia elevaţiei. La bază, prezintă o structură de grinzi din lemn dreptunghiulare în secţiune, petrecute la colţuri, menită să asigure echilibrarea şi ridigizarea construcţiei. Elevaţia din cărămidă are două socluri succesive la exterior. Aşa cum arată un document al Mitropoliei emis în 1809, la începutul secolului al XIX-lea, biserica de la Săcuieni a fost grav afectată de un cutremur, an în care arendaşii au cheltuit 500 de taleri pentru repararea ansamblului curţii. Argumentul este dublat de descoperirea în altar a unui strat de pictură atribuit unui zugrav pe nume Pârvu, activ în zonă la aceea dată. Prima intervenţie a însemnat refacerea zidului de incintă, înlocuirea pavimentului a bolţilor şi catapetesmei, pierzându-se astfel o bună şi importantă parte a programul iconografic. În 1909, a fost desfiinţat zidul care despărţea naosul de pronaos, iar în urma cutremurului din 1940 au apărut plombele de beton. Ultima intervenţie din 1999 ne propune imaginea unei biserici vechi în cârje, cu o pictură excelentă şi cu minime şanse de reviviscenţă. Nu departe, la drumul mare, o alta nouă se pregăteşte să-i ia locul.

Importanţa monumentului, cu dimensiuni considerabile pentru o ctitorie de curte boierească – 23,6/8,6 m, clasat în patrimoniul naţional, este dată în primul rând de fragmentele de pictură păstrate din perioada domniei lui Grigore Ghica.

În conca altarului o repictare a Maicii Domnului cu Iisus copil pe genunchi deschide programul iconografic ce se continuă cu Împărtăşirea apostolilor şi sfinţi ai bisericii, Sf. Silvestru, Sf. Grigore Teologul, Sf. Spiridon, Sf. Kiril, Sf. Ioan Milostivul, iar în dreptul diaconiconului Sf. arhidiacon Ştefan. În nişa prosomidiarului este reprezentat Hristos Om al Durerilor şi Viziunea Sf. Petru al Alexandriei. Recuperarea picturii din naos a fost posibilă în bună măsură datorită fotografiilor lui V. Dragoe şi ale lui C. Petrescu, din 1926. Pe peretele de sud al naosului, în timpan apar Învierea lui Lazăr şi Intrarea în Ierusalim, iar în pandant, pe cel nordic, Anastasisul şi Pogorârea Duhului Sfânt. Registrul următor este dedicat unui amplu ciclu al Patimilor, cu o structură narativă specifică epocii lui Matei Basarab; Cina cea de taină, Prinderea lui Iisus, Judecata lui Pilat, Pilat se spală pe mâini, Biciuirea, Drumul crucii, Coborârea de pe cruce, Plângerea şi Învierea. Pictura naosului se încheie cu friza sfinţilor militari, a doctorilor fără arginţi, Sf. Ioan Botezătorul cu aripi, poziţionat pe peretele de nord lângă iconostas. Prin amplasarea ei în ultimul registru al peretelui de sud, schema iconografică a Deisisului imperial îşi câştigă, ca şi la Băjeşti, o autonomie faţă de semnificaţiile funerare de intercesiune, sau de cele legate direct de serviciul liturgic. Integrarea scenei în rândul sfinţilor militari, veşmintele imperiale ale persoanelor sfinte şi inscripţia explicativă a scenei „împărat al celor ce împărătesc, Domn al celor ce domnesc şi Mare arhiereu” nuanţează imaginea punând-o în relaţie cu legitimarea puterii laice prin voinţă divină. Migrarea Deisisului din spaţiul altarului în cel al naosului a fost semnalată în secolul al XV-lea în Moldova, devenind o practică curentă în Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi în următorul.

O curiozitate a programului iconografic de la Săcuieni o constituie amplul ciclu închinat vieţii Sf. Nicolae, care nu poate fi pus în relaţie nici cu hramul biserici şi nici cu numele ctitorilor, poate doar cu plăcerea zugravului de a ilustra naraţiunea apocrifă; Sf. Nicolae este dat la dascăl să înveţe carte, hirotonirea ca diacon, ca arhiereu, cele trei fete sărace, Sf. Nicolae se arată celor trei ofiţeri în închisoare, apariţia în faţa lui Constantin, pedeapsa datornicului, Sf. Nicolae taie copacul în care locuiesc dracii, zdrobeşte capiştea şi idolii, învie copilul omului bogat, învie corăbierul. Tabloul votiv a jupanului Neagoe şi a jupânesei Zamfira în faţa celor patru copii încheie un program pe cât de interesant pe atât de virtuos în execuţie.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0