Biserica de pe dealul cu vii

“…tot de piatră cioplită şi stâlpii uşilor şi ferestrele tot de marmură cum se vede acum, biserica frumoasă şi minunată”, aşa zicea un călător despre biserica Sf. Nicolae din viile Viforâtei, de lângă Târgoviştea domnească.

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Radu cel Mare o aşeză pe locul unei alteia mai vechi, din lemn, cum se făcea mai peste tot la noi şi în fostul imperiu. Dincolo de pioşenie, întemeierea, dotarea şi întreţinerea fundaţiilor religioase era principalul mijloc de afirmare socială a forţei şi bogăţiei unui ctitor. Să fie terminate într-un răstimp scurt, cu mijloacele unei singure familii şi, mai ales, să aibă ca model biserica unui fondator de neam prin care acesta să se legitimeze, dar pe care şi-o doreşte ca pe o mireasă împodobită precum pe dănafară aşa şi cu toate podoabele împodobită şi pe dăn lăuntru. Planuri consacrate – cruce greacă înscrisă sau treflat în frecventa variantă a triconcului, pentru edificiile mari, domneşti, sau dreptunghiular pentru cele boiereşti –, variante de pronaos şi pastoforii, o poveste a artei medievale româneşti, rezumată în fiecare monument, aşa cum au înţeles-o ctitorii şi meşterii. În esenţă aceeaşi, îmbogăţită, dar de fiecare dată altfel. Bisericile îşi spun poveştile lor suprapuse, de lemn la început, de zidărie şi cărămidă, mai apoi. Documentele le pomenesc, mai degrabă, atunci când le sunt dăruite sau întărite odoare şi sate, aşa cum Alexandru Aldea dăruieşte bisericii den deal satele Alexeni şi Răzvad, întru cinstea şi pomenirea tatălui său Mircea cel Bătrân, la 17 noiembrie 1431. După care, Radu cel Mare a început să zidească şi să înnoiească şi den temelie a ridicat toate bunătăţile şi cu mare frumuseţe a înfrumuseţat acest hram. Inscripţia clopotniţei mai povesteşte că au început a reconstrui mai dintâi clădirile mănăstirii, chiliile şi mai apoi biserica, aşa cum nu s-a mai văzut până atunci în Ţara Românească. „Modelul” a fost cel de la Cozia, dar la care s-a raportat diferit, simplificând sistemul de boltire a naosului prin aşezarea tamburului turlei direct pe cele patru arce de susţinere. Firidele arcate adâncite în pereţii naosului nu au făcut decât să lărgească spaţiul interior şi să modifice raportul dintre înălţimea bisericii şi dimensiunile lui de plan, aşa cum se întâmplă des în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Pentru pronaosul împărţit de un masiv arc dublou, s-au găsit două soluţii diferite în boltirea celor două travei, la vest semicilindru longitudinal, la est două turle de mici dimensiuni. Însă noutatea cea mai mare nu la interior se văzu, ci acolo unde zidăria fu acoperită cu piatră făţuită şi unde înaintea episcopalei bisericii de la Argeş apărură motivele georgiene şi armeneşti cioplite în piatră. Nu direct de prin părţile acelea, ci din Imperiul cel Bizantin şi nu ca să sublinieze structura clădirii, asemeni Coziei, ci ca să arate rânduiala volumelor de la turla cea mare, la turlele pronaosului, la cornişa şi ancadramentele ferestrelor. Învelitoarea, ca cea mai devreme la Cozia şi mai târziu la Argeş, lasă o poală peste faţade. Târnosită la 4 ale lui decemvrie, anul 1501, o dată cu isprăvirea besericii, abea vreo 14 ani mai târziu zugravii de gros Dobromir, Jitian şi Stanciu o acoperă pe dinlăuntru cu văpsele şi aur. Cum lăcaşul se găseşte „stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat de nenumărate ori” când oştenii lui Gabriel Báthory au furat toate giuvaerele bisericii, sfărâmând morminte şi stricând lespezile bisericii în speranţa că vor găsi odoare, au luat şi plumbul care acoperea biserica, pictura i se strică, iar Constantin, Preda, Nicolae şi Radu făcură zugraveală noă peste tot în vremea Brâncoveanului, care nu dură nici ea până în zilele noastre şi fu repictată pe nou. Ce alt loc mai potrivit puteau găsi Radu cel Mare şi Macarie, la acel început de secol XVI pentru instalarea primei tiparniţe din ţările române? Dacă nu la Dealu, unde se înfiinţa astfel cel de-al patrulea centru tipografic european de literă chirilică pentru creştinii din Imperiul Otoman. Prima carte cu slovă tipărită ieşi de aici la 1508. Către mijlocul celuilalt secol, Matei Basarab mută aici şi tiparniţa de la Govora şi se mai ştie că „Imitatio Christi” a lui Thomas a Kempis e ultima carte despre care se cunoaşte cu siguranţă că s-a tipărit aici înainte de mutarea teascurilor la Mitropolie. Mănăstirea adăposti şi numeroşi caligrafi, Mihail şi Silion Rusin sau Matei al Mirelor, scriitor de hagiografii şi de naraţiuni istorice despre locurile acestea, care, cu mâna tremurândă de bătrâneţe, mai copiază la 1620 o evanghelie.

Dintre bisericile-necropolă, cea de la Dealu are cele mai multe morminte voievodale. Şi-au găsit aici locul de odihnă pe veci Vladislav II, Radu cel Mare, sora lui, Doamna Caplea, Vlad cel Tânăr, Pătraşcu cel Bun şi mai zace aici cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail…, despre care unii spun că a fost dus în timpul războiului cel mare la Odessa, la iniţiativa unui preot craiovean, iar alţii spun că a ajuns doar până la Iaşi.

Numeroase au fost perioadele de stricăciune şi paragină în care a căzut mănăstirea, şi la fel de numeroase refacerile, care, mai aproape de zilele noastre, prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o transformă când în „şcoală divizionară de ofiţeri”, când în „Depozit de arme al armatei”, în „Şcoala copiilor de trupă” sau în liceu militar.

Izvodul bisericii den deal fu purtat în chiar acelaşi secol şi la alte ctitorii ce se voiau măreţe. Cele mai apropiate fură bisericile din Târgovişte, Biserica Târgului, Biserica Stelea 1 şi cea a mănăstirii Gorgota, la vreo câţiva kilometri de domneasca reşedinţă. Interesant cum meşterii acestei ultime ctitorii (din timpul lui Pătraşcu cel Bun) adaptează în zidăria de cărămidă modelul în piatră al Dealului. Era abia la mijlocul secolului al XVI-lea şi „biserica din vii” devenise deja un reper.