Biserica din Gurasada
„Ne-a încunoştiinţat scumpul nostru fiu întru Hristos… slăvitul rege al Ungariei, că unele biserici ale călugărilor greci, ridicate în regatul Ungariei, sunt cu totul distruse din cauza neîngrijirii episcopilor diocezani şi din cauza grecilor înşişi, care sunt prea scăpătaţi, iar regele ne roagă cu închinare şi cucernicie să le adunăm pe toate acestea într-o singură episcopie, care să ne fie numai nouă supusă, şi nu în grija altcuiva, sau să fie numiţi acolo abaţi ori prepoziţi latini, prin al căror zel şi grijă să se poată schimba în bine starea aceloraşi biserici.” (XLVII… Waradiensi Episcopo et… abbati de petis vesprimensis dioeceseos. Ut inquirant an episcopatus in ecclesiis quibusdam graecis regni Ungariae sit instituendus. (Laterani, XVI Kal. Maii.)… Epicopului de Oradea şi… abatelui din dioceza X (?), cu gând să vadă dacă trebuie făcută o episcopie pentru unele biserici greceşti din regatul Ungariei (de la Lateran, 16 mai), Patrologia Latina, tom 215, coll. 332B-D (trad. Vladimir Agrigoroaei).
Epistola din care este citat fragmentul de mai sus a fost adjudecată ca o circumstanţă favorabilă în „meciul româno-maghiar” al întâietăţii pe văile şi coclaurii transilvăneni. Ba mai mult, cei abili în citirea printre rânduri a textelor medievale au văzut aici certificată existenţa bisericii de la Gurasada, chiar dacă abia în 1292 într-un act emis de cancelaria Regelui Andrei III se pomeneşte „terra Zad”, satul pe teritoriul căruia a fost ridicată biserica. Lipsa datelor precise nu a fost un obstacol în emiterea ipotezelor conform cărora biserica ar fi fost „capela de curte a familiei Akos instalată în zonă, cu centrul la Ilia, cel târziu în secolul al XI-lea” ori ar fi aparţinut „comunităţii româneşti aservite”. Dacă data construcţiei rămâne necunoscută, în schimb, în urma cercetărilor, s-au conturat patru posibile etape de evoluţie a monumentului. De menţionat e faptul că mormintele cercetate nu furnizează elemente de datare mai vechi de secolul al XVI-lea – o monedă din timpul lui Ferdinand I (1526-1564).
Primei secvenţe, plasată la sfârşitul secolului al XIII-lea, îi aparţine nucleul patrulob, configuraţie care i-a făcut pe cercetători să amintească de capela cimiterială de la Odorhei sau de rotonda de la Geoagiu datată la graniţa secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, ori de „dezvoltarea unui plan treflat din Ţara Românească asemănător celui de la Niculiţel”. Sistemul particular de boltire al acestui edificiu de plan central se compune dintr-o turlă pe suport prismatic, acoperită cu o calotă şi din bolţile cilindrice ale celor patru braţe, terminate cu semicalote. Într-o a doua etapă, nucleului central i-a fost adăugată o încăpere dreptunghiulară asimilată unui pronaos, fapt certificat de prezenţa celor doi stâlpi adosaţi patrulobului de o parte şi de alta a intrării. Contemporană cu acest adaos este şi temelia cu traseu arcuit aflată la nord, element care indică prezenţa unei încăperi ce comunica cu altarul, motiv pentru care i s-a atribuit funcţiunea de proscomidiar. Cea de-a treia fază de modificări aduse bisericii a însemnat supralărgirea pronaosului, rezultând astfel trei travee. Acestei etape plasate generos între secolul al XIV-lea şi al XVI-lea îi urmează ultima secvenţă, căreia îi sunt atribuite diverse adaosuri, cel mai important fiind actualul turn-clopotniţă, lipsit de galeria de lemn, construit în secolul al XVIII-lea.
„…în zilile înălţatei chesaro-crăesii noastre Mariei Therezii şi fiind episcop Ţărei Ardealului neunit preasfinţitul D.D. Dionisie Novacovici de la Buda şi fiind protopop eparhii chir Iacovu den Dobra… s-au zugrăvit între zugravi ierodiacon Ioan ot Deva şi Nicolae zugrav ot Piteşti”. Ultima literă a pisaniei o scriseră în ziua întâi a lunii lui brumărel 1765, primul pictând pronaosul, al doilea naosul-patrulob.
Fiindcă doar câteva bucăţi de tencuială au căzut de-a lungul unei fisuri din absida nordică, decorul iniţial rămâne în continuare necunoscut. Particularităţile acestui monument nu se rezumă doar la arhitectură, ci şi la iconografia, care în mare parte e cea conformă, dar care oferă detalii şi forme de exprimare înduioşătoare, asta pentru a folosi un cuvânt cu totul nepotrivit unei analize iconografice, dar care redă întocmai starea indusă în momentul citirii programului. Acesta îşi începe desfăşurarea din calota turlei, unde este reprezentat Pantocratorul înconjurat de serafimi, urmat de două registre de îngeri şi profeţi. Din cauza conformaţiei deosebite a turlei lipsite de pandantivi ori trompe de colţ, lipsesc din ierarhie atât apostolii, cât şi cei patru evanghelişti. În succesiunea scenelor din schema iconografică, începând cu imaginea din turlă şi continuând cu cea din conca altarului s-a dat întâietate reprezentării Sfintei Treimi în varianta occidentală (Dumnezeu Tatăl şi Iisus pe tron, deasupra fiind pictat Porumbelul Sfântului Duh), urmată de imaginea Maicii Domnului de tip Platytera, flancată de medalioane de profeţi. Urmează pe hemiciclu Împărtăşania Apostolilor şi teoria de Sfinţi Ierarhi şi Diaconi. Un element particular este aici reprezentarea lui Iisus Mare Arhiereu în rândul ierarhilor.
Picturile din naos ilustrează, ca parte a ciclului hristologic, Patimile în 11 scene aşezate în registrul central. Operând o selecţie proprie, zugravul a ales să reprezinte bogat Drumul Crucii în şase episoade, omiţând, nu din lipsă de spaţiu, episoade precum Prinderea, Biciuirea, Coborârea de pe cruce, ori Plângerea.
Pe concile absidelor laterale sunt pictate la sud Schimbarea la faţă, la nord Anastasis-ul (Coborârea la Iad), iar la vest Înălţarea, scenă ce a cunoscut o amplă desfăşurare de personaje. Ultimul registru a fost rezervat sfinţilor anarghiri, Cosma şi Damian, şi celor militari, Sf. Pantelimon, Sf. Chiril, Sf. Procopie, Sf. Mercurie, Sf. Gheorghe, Sf. Nichita, Sf. Lup, Sf. Dumitru, aceştia patru din urmă fiind angajaţi în scene de luptă. Glorificatori şi intercesori, patroni şi protectori ai nobililor războinici, dar şi ai colectivităţilor din care aceştia făceau parte, reprezentarea sfinţilor militari are în Transilvania, mai ales, implicaţii sociale şi politice. Prezenţa lor în număr foarte mare, pe suprafeţe extinse în scene de luptă, în legătură directă cu tabloul votiv, a fost interpretată în lumina situaţiei sociale şi politice a românilor transilvăneni: biruinţa sfinţilor dorindu-se transferată în ordinea pământească.
„Feciorii care curvesc”, mânaţi de draci, „fetiale care îşi strică fetia”, biciuite de doi draci, oameni fierţi în cazan pentru că nu şi-au împlinit canonul, „crâşmăriţa strâmbă şi curvă” aplecată peste un butoi şi cu un cep înfipt în corp, „muerea care bea erbi să nu facă copii”, spânzurată, căreia un drac îi aduce o tavă cu copii, „jupani care fac leţe strănbă” băgaţi într-un cazan şi biciuiţi, „cel care joară strânb”, spânzurat de limbă ori jidovi, turci, împăraţi tirani, eretici însoţiţi de cete de draci sunt doar câteva din scenele din Iad infinit mai spectaculoase decât serenele scene din Raiul Judecăţii de Apoi pictată în pronaos. Varietatea episoadelor pune în evidenţă pronunţatul caracter social al „Driaptei Judecăţi”, asemeni multor astfel de scene din Transilvania, iar maniera în care sunt descrise ori stilistica reprezentării, laolaltă cu detaliile contemporane ale desfăşurării ceremonialului liturgic, din care fac parte atât icoanele naive, florile de plastic ce concureză veşnicia, traversele, scaunele din plastic roşu, ori maramele atârnate în semn de preţuire faţă de imaginile sfinte nu fac decât să accentueze o latură profund umană atât a întrebuinţării spaţiului, cât şi a interpretării ordinii sacre.