fbpx


White November igloo

Biserica Fundenii Doamnei

Extinderea Bucureştiului a creat un spaţiu eclectic în care structurile hipertrofice cu pretenţii ,,urbane”, devenite emblematice mai ales periferiilor capitalei, agresează percepţia. Biserica Fundenii Doamnei era integrată iniţial într-un ambient pitoresc pe care îl mai putem recupera fragmentar din descrierile şi mărturiile epocilor anterioare.

Text: Andreea Petra Brezan
Foto: Şerban Bonciocat

Zidul împrejmuitor al bisericii, realizat din cărămidă, pare insuficient pentru a proteja povestea discretă înfăptuită la sfârşitul secolului al XVII-lea (1699) de Spătarul Mihail Cantacuzino (1650-1716). Educaţia realizată la Constantinopol, călătoriile în Italia şi Asia Mică au marcat orizontul spiritual şi au orientat acţiunile de mecenat ale lui Mihail Cantacuzino către o sinteză artistică ce a inaugurat, prin armonie şi coerenţă, stilul brâncovenesc.

Edificiul îmbină echilibrat structura arhitecturală, elementele sculptate şi exuberanta decoraţie stucată a faţadelor. De plan triconc, respectând partiţia tradiţională a spaţiului, biserica prezintă în elevaţie boltiri specifice, turlă deasupra naosului şi o clopotniţă scundă peste pronaos. Trecerea dintre naos şi pronaos se realiza iniţial prin trei deschideri arcate, delimitate de coloane (dispărute). Soluţia aleasă de constructorii bisericii, de a deplasa clopotniţa spre zidul de vest, a avut urmări nefaste în ceea ce priveşte echilibrul maselor şi rezistenţa pridvorului; alte probleme au apărut la nivelul turlei, din pricina unor intervenţii necorespunzătoare dintr-o etapă târzie.

Eleganţa pridvorului este generată de deschiderile ample şi sculpturile distribuite cu măsură pe suprafeţele de piatră. Arcadele trilobate sunt susţinute de şase coloane pe care se înfăşoară vrejuri de flori sculptate, dispuse simetric. Portalul de influenţă barocă conţine în ax stema cantacuzinilor, cu vulturul bicefal, încadrată de doi îngeri, iar deasupra, cartuşul cu pisania în slavonă.

În rezonanţă estetică, ferestrele sunt încheiate tot de arcade trilobate; chenarele sculptate cu vrejuri florale sunt susţinute de console în formă de capete de îngeri cu aripile desfăcute (caracteristice sculpturii cantacuzine), într-o manieră barocizată.

În cazul picturilor murale sunt consemnate mai multe etape (1699; 1756-1757; 1860), care urmează să fie clarificate la finalul lucrărilor de restaurare începute recent sub coordonarea Elenei Murariu. Există posibilitatea ca pictura murală din faza inaugurală a bisericii să aparţină zugravului Pârvu Mutu, pictorul de curte al cantacuzinilor şi cel mai mare artist autohton din a a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea. Starea de conservare actuală a ridicat probleme de consolidare a stratului pictural şi, în mod deosebit, de curăţare, operaţiune îngreunată de intervenţiile cu ulei şi vernis din secolul al XIX-lea, care au accentuat aderenţa impurităţilor pe suprafeţele pictate.

Pictura fină, cu motive florale, ce împresoară clopotniţa a fost realizată probabil în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Bolta elipsoidală a pridvorului este încununată de imaginea lui Iisus Emanuel, înconjurat de profeţi în medalioane, scene din viaţa Sfântului Gheorghe şi a Sfântului Eftimie cel Mare, patronul bisericii. Pe peretele de est, Judecata de Apoi înfăţişează distribuţia clasică a ierarhiei divine, spaţii sacre şi sfinţi/drepţi, descinzând spre dreapta cu scăderea gradului de sacralitate. Reprezentarea turcilor printre damnaţi susţine un discurs orientat ideologic, introdus în pictura muntenească din a doua jumătate a veacului al XVII-lea.

În tabloul votiv situat pe peretele de sud al pronaosului au fost adăugaţi, alături de Mihail Cantacuzino şi ctitorii de mai târziu ai lăcaşului, Constantin Mavrocordat şi Dumitraşcu Racoviţă. Aproape toate suprafeţele zugrăvite sunt atribuite „reparaţiei” din 1860, realizată sub tutela Doamnei Maria Ghica.

Decoraţia în stuc, iniţial policromă, desfăşurată pe faţadele bisericii dezvăluie mirajul oriental şi nuanţele exotice prin eleganţa şi fineţea formelor. Registrul median reia simetric, cu fanteziste variaţii ale detaliilor, figuri zoomorfe cuprinse între vrejuri vegetale, vase şi elemente de mobilier, în compoziţii echilibrate, segmentate de chiparoşi. Surprinzătoare prin ancorarea pe suport creştin este imaginea unui palat oriental cu trei caturi deschise, la primul şi ultimul nivel, prin şiruri de arcade; calotele musulmane ale acoperişului completează atmosfera de basm oriental care împânzea imaginarul epocii. Registrele marginale sunt decorate mai simplu cu elemente florale încadrate în cartuşe geometrice.

,,Unic şi de o mare frumuseţe”, după cum aprecia Vasile Drăguţ decorul stucat al faţadelor ctitoriei cantacuzine, acesta îşi aşteaptă rândul în cadrul intervenţiilor de restaurare, fiind într-o stare precară de conservare, mai ales pe latura de nord. Motivele ornamentale orientale, pictate sau realizate în stuc, au fost încastrate şi autohtonizate odată cu edificiile (laice sau religioase) cantacuzineşti şi brâncoveneşti.

Influxurile profane încorporate prin diferite opţiuni plastice faţadelor monumentelor religioase din Ţara Românească vor cuprinde, într-o formulă ce se va amplifica în secolul al XVIII-lea, povestiri provenite din îndepărtatul Orient sau din spaţiul occidental, fabule şi pilde, eroi sau posturi eroizante, selecţia sau adaptarea interpretativă fiind conformă mentalităţii colective. Inclusiv scenele religioase din iconografia exterioară vor tinde către polisemia indusă de necesităţile sociale.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0