Biserica Sfantul Nicolae Domnesc de la Arges

Apărută cvasiconcomitent cu întemeierea statului feudal valah, necropolă a primilor basarabi, sediu al unei presupuse mitropolii, dar şi loc de aşezare a unor moaşte venerate de ortodocşii balcanici, biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş ar fi putut avea toate datele unui autentic monumentum princeps, aşa cum sunt numite toate bisericile care întrunesc trăsăturile enumerate mai sus, dacă decorul său ar fi fost de un fast ostentativ, iar cronicile vremii nu ar fi contenit să o pomenească şi să o laude ca pe cea mai mare şi mai frumoasă biserică din Ţara Românească.

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Şi cu beţe fiind bătută şi de sfântul păr fiind trasă şi în tot felul chinuit, n-ai slăbit alegerea cea bună până ce, prin sfârşit mucenicesc, nu ai intrat în locaşurile cereşti.

Biserica, a cărei posteritate nu a fost una prolifică, se plasează într-o altă tipologie istorică şi culturală, dar şi într-o altă ordine estetică. Ridicată înainte de moartea domnitorului Basarab I, în 1351–1352, după cum atestă un grafit slavon de pe peretele nordic al naosului, biserica a fost încheiată şi târnosită în zilele lui Nicolae Alexandru, iar cu pictură a fost împodobită şi în timpul lui Vladislav Vlaicu I. Fiind o biserică prea mare pentru necesităţile unei curţi domneşti, probabil că ea a fost înălţată în vederea recunoaşterii mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia de la Constantinopol, fapt petrecut câţiva ani mai târziu, în 1359, când a fost uns ca mitropolit Iachint de Vicina. În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea sunt aduse „cu mare cinste şi cu litie” de la Vidinul cucerit de turci moaştele Sfintei Filofteia. Pentru o scurtă vreme s-au aflat aici şi moaştele Sfintei Paraschiva din Epirat, aduse tot de la sud de Dunăre.

Când pe cei săraci miluiai şi pe cei flămânzi cu bucate îi hrăneai, atunci cu sfârşit mucenicesc îndată te-ai şi săvârşit prin mâinile celui ce te-a născut.

Monument al căror repere, atât în ceea ce priveşte arhitectura, cât şi pictura murală, se află în aria culturală bizantină la Muntele Athos, în Serbia, dar mai ales în Macedonia, biserica Sf. Nicolae are un plan central de sorginte constantinopolitană. Afirmată de unii cercetători, respinsă de alţii în lipsa unei flagrante asemănări (de parcă întreagă arhitectură medievală ar fi trebuit să rămână încremenită în acelaşi proiect lipsit de variante şi interpretări) s-a vorbit îndelung despre asemănarea în ceea ce priveşte planul, elevaţia şi proporţiile generale cu biserica Sfinţii Apostoli de la Salonic. De dimensiuni mai reduse faţă de modelul macedonean şi lipsit de anexe, naosul are un plan în cruce greacă înscrisă. Patru stâlpi configurează careul central deasupra căruia se înalţă prin intermediul pandantivilor turla. Braţele crucii sunt boltite semicilindric la fel ca şi celelalte patru bolţi mai joase cuprinse între acestea şi colţurile încăperii. Două dintre aceste bolţi acoperă şi pastoforiile altarului boltit cu o semicalotă. Pronaosul îngust are aceeaşi înălţime cu naosul de care este despărţit printr-un perete plin străpuns de o intrare plasată în ax. Este boltit longitudinal în leagăn.

Exteriorul bisericii este marcat de tradiţionala bicromie de factură romano-bizantină, care alternează cenuşiul pietrei cu roşul cărămidei. Dispuse într-o succesiune ascendentă, elementele structurale ale bisericii acoperite individual sunt încununate de turla decorată cu 16 firide, 12 oarbe, 4 străpunse de ferestre înguste. Arcadele turlei, precum şi cele trei frontoane semicirculare care încheie în exterior braţele crucii, dar şi cornişele sunt decorate cu cărămizi aşezate în dinţi de fierăstrău. Aspectul exterior al bisericii este unul sobru, echilibrat şi armonios. Ancadramentele de piatră sculptată ale ferestrelor nu aparţin acestei epoci ele datorându-se unei intervenţii ulterioare, din secolul al XVIII-lea.

Dacă te-a văzut tatăl tău întinsă pe pământ, moartă, fără de suflare, de spaimă cuprinzându-se de jale s-a umplut.

Pictura iniţială a fost degajată în urma unei restaurări de la începutul secolului al XX-lea când au fost îndepărtate straturile de pictură din 1750 şi 1827. Termenul ante-quem al datării picturilor îl constituie cele două reprezentări de ctitori din pronaos şi naos. În pronaos este înfăţişat în scena Deisis voievodul Nicolae Alexandru (1352-1364), iar pe peretele nord-vestic al naosului voievodul Vladislav I (1364–1377) şi Doamna Ana.

Dacă au auzit cei din cetate uimitoarea minune, că trupul tău este strălucitor ca o lumină cerească, toţi au alergat cu evlavie la dânsul.

Stilul picturii este unul larg răspândit în Balcani încă din secolul al XIII-lea şi îmbogăţit cu elemente proprii fiecărei culturi, cu un repertoriu iconografic bogat şi cu mijloace de expresie variate. Caracterul narativ al celor peste 300 de scene ale naosului, structura compoziţională a acestora, figurile puţin diferenţiate, bogatele arhitecturi care constituie fondul scenelor, gama cromatică, felul în care sunt tratate umbrele şi luminile sunt trăsături ale picturii paleologe. Ca şi în cazul arhitecturii, se pot formula analogii atât cu pictura constantinopolitană, cât şi cu cea balcanică, sârbească mai ales, în ceea ce priveşte preluarea unor scene sau a unor detalii din ciclurile murale din aceste arii. Este cazul scenei Deisis din pronaos, în care alături de Iisus şi Maica Domnului este pictat nu Ioan Botezătorul conform tradiţiei, ci Sf. Nicolae, patronul lăcaşului, scenă în care voievodul român este reprezentat întrucâtva asemănător lui Theodor Metochites, donatorul de la mănăstirea constantinopolitană Chora. Tot din mozaicurile nartexului acestei mănăstiri au fost reproduse cu destul de multă acurateţe scene din ciclul Minunilor lui Iisus. (Înmulţirea pâinilor şi Minunea din Cana). În alte reprezentări se poate citi influenţa picturii sârbeşti, în varianta de la Lesnovo sau Decani, ca în scena „Cortul Mărturiei” din altar sau în „Rugăciunea de pe muntele măslinilor”. Un detaliu interesant este amestecul de inscripţii slave şi greceşti, acestea din urmă cu multe greşeli, pictate deasupra scenelor. Ele provin, probabil, din ambianţa culturală macedoneană, analogii putând fi constate şi cu picturile din primele două decenii ale secolului al XIV-lea de la Sf. Nicolae Orfanos sau cele de la Verria.

… te-ai făcut neguţătoare de lucruri mari, cumpărând cu cele pământeşti pe cele cereşti, cu cele vremelnice pe cele veşnice.

Programul iconografic este în linii mari cel tradiţional fiecărei încăperi liturgice. Astfel, în turlă este înfăţişat Pantocratorul, în altar sunt reprezentate pe concă Maica Domnului cu Pruncul flancată de Sf. Nicolae, Ioan Hrisostomul şi cei doi Arhangheli, urmează Cortul Mărturiei, Împărtăşania Apostolilor şi friza arhiereilor şi a arhidiaconilor. Naosul desfăşoară ciclurile Vieţii, Patimilor şi Minunilor lui Iisus, dar şi o reprezentare în mai multe episoade a Adormirii Maicii Domnului. Pronaosul păstrează fragmente din Judecata de Apoi şi scene din viaţa Sfântului Nicolae.

… pe mult-lăudata Filofteia nici bătăile mamei cele vitrege, nici barda plugărească a tatălui său, nici desfătările lumeşti, nici zburdălniciile tinereţilor n-au despărţit-o de dragostea faptei bune.

În mineiul pe luna decembrie de la mănăstirea Neamţ a fost introdusă pentru prima dată în 1846 de către arhiepiscopul şi mitropolitul Moldovei Meletie slujba Sf. Filofteia oficiată în ziua a şaptea după slujba Sf. Ambrozie. La începutul secolului al XIX-lea, Ilie zugravul pictează pe feţele de vest şi de sud ale stâlpului nord-estic al naosului scene din viaţa acestei sfinte. Prima redactare a vieţii sfintei protectoare a copiilor şi mamelor în nevoi a fost scrisă de patriarhul Eftimie al Târnovului în vremea când moaştele sale au fost aduse aici. Aduse la Argeş după ce turcii cuceresc treptat teritoriile de la sud de Dunăre, relicvele determină un întreg cult prelungit până în folclorul muntean, dar şi o iconografie proprie. A fost săvârşită din viaţă la numai 12 ani de propriul tată nemilostiv şi cuprins de furie văzându-şi fiica împărţindu-i mâncarea săracilor pe care îi întâlnea în cale. „Barda plugărească” a tatălui a străpuns şoldul copilei care se prăbuşi într-o baltă de sânge. În zadar a început să urle când a realizat că şi-a ucis singurul copil. A căutat să o ridice, dar nu a fost chip. Trupul a rămas greu şi de neclintit. Nici după ce a venit arhiepiscopul Târnovei, ierarhi greci, bulgari, athoniţi să îi ceară dezlegare trupul ei nu s-a uşurat.

Aflându-se că e valahă au fost chemaţi vladici români de la Dristor, Caliacra, Vicina, Ohrida şi Argeş. Rugându-se şi pomenind numele mănăstirii Argeşului trupul fecioarei s-a uşurat şi a putut fi ridicat. Lângă raclă au fost puse ulciorul milei, barda şi bucatele oprite pentru tatăl ei, care nu au suferit putreziciune.

Tu eşti odrasla cea prea frumoasă a Târnovei, lauda României, ocrotirea cea tare împotriva tuturor primejdiilor, caldă mijlocitoare către Dumnezeu; tu eşti folositoarea cea grabnică a celor ce aleargă la tine cu credinţă.

Indiferent că a fost sau nu un monumentum princeps al Ţării Româneşti Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Argeş reprezintă un reper important pentru arta medievală românească. Planul, elevaţia, concepţia spaţială, schema iconografică, costumele din unele scene, piesele de argintărie descoperite în mormintele din naos mărturisesc despre relaţiile pe care proaspăt închegatul stat valah le avea atât cu lumea bizantină, cât şi cu cea occidentală mediată de ţinutul de dincolo de pădure.