Biserica Stăneşti-Vâlcea

Cum aş putea scrie un articol la secţiunea de patrimoniu despre o biserică în care nu am văzut nimic!

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Şi nu pentru că nu aş fi fost acolo, ci pentru că nimic din ceea ce învăţasem cu ani în urmă despre acest monument nu îmi era accesibil. Neputinţa şi indiferenţa unor instituţii care pretind că păstoresc patrimoniul naţional au lăsat vizibile doar mici chenare punctate al căror interior a fost curăţat, în perspectiva unei eventuale restaurări. Miza acestor mamuţi instituţionali, populaţi cu blazate spirite ce îşi găsesc justificarea neputinţei în lipsa banilor reclamată de generaţii întregi de funcţionari bugetari, este să inventarieze şi să tezaurizeze monumente sub formă de hârtii bine rulate în tuburi, de rapoarte, procese verbale, fotografii şi atât, cu sentimentul datoriei împlinite!

Sunt paralizată de propria-mi neputinţă de a scrie măcar un rând despre această biserică, pe care ştim să o numim la ore de istoria artei sau în monografii ori ghiduri turistice un minunat şi particular ansamblu de pictură din secolul al XVI-lea, când, de fapt, răzbat dincolo de stratul gros de fum doar timide urme. Poate că strigătul acesta patetic nu ar fi izbucnit de nu am fi întâlnit în călătoriile noastre atât de nefericite monumente manipulate ştiinţific, publicistic sau turistic, dar pentru care alt interes e nul. Revolta e împotriva veşnicei „lipse a fondurilor” reclamată de instituţiile culturale (grea moştenire pe care o acceptă fără împotrivire şi fără soluţii) şi a lipsei de preocupare a Bisericii Ortodoxe Române, care îşi lasă de izbelişte monumente cu adevărat valoroase ca să colonizeze teritoriul cu catedrale (deşi spaţiul ortodox nu cunoaşte acest tip de edificiu), cu disproporţionate monumente (care rup cu tradiţia într-un mod ce dovedeşte doar necunoaşterea semnificaţiei spaţiului unei biserici), pentru a lăsa urme, „piedici în calea uitării”, a unei vremelnice administraţii a celor sfinte. Ceea ce unităţile administrative ale acestei biserici naţionale nu au vreme să facă e lăsat în slujba preoţilor parohi sau a egumenilor care, din dorinţa de „curat, frumos şi nou”, îşi primesc enoriaşii în biserica asemănătoare cu propria sufragerie aglutinată cu obiecte frumos strălucitoare, cu flori din plastic, cu preşuleţe, perdeluţe cu danteluţă, icoane cu luminiţe sau Iisuşi fosforescenţi. Pictura e doar un decor frumos, o podoabă lipsită de altă valoare, atâta timp cât foarte puţini din cei care slujesc aici îi cunosc semnificaţia teologică sau legătura, de o uimitoare subtilitate, între scene sau registre.

Multe vor fi încă de spus, dar am vărsat destulă obidă şi este locul să îi las pe alţii să vorbească despre biserica fostei mănăstiri Stăneşti, cercetători care au avut şansa, acum mulţi ani, să vadă monumentul şi să facă o analiză iconografică şi stilistică sau doar să povestească în calitatea lor de călători străini prin ţările române. Se va vedea întrucâtva că avem o tradiţie veche în părăsirea sau abandonarea monumentelor.

În această mănăstire este un izvor de apă curgătoare, dar întregul lăcaş este acum pustiit, căci ctitorii săi, puţin timp după clădirea ei, au supus cârmuirea ei lui Nichifor, patriarhul Alexandriei, şi după moartea acestuia nimeni nu a luat-o în seamă.(Paul de Alep)

Pictura de la Stăneşti nu este numai un monument interesant în sine, ci reprezintă unul dintre rarele ansambluri de pictură ce ni s-au păstrat din cuprinsul secolului al XVI-lea. Ansamblul cuprinde pictura din 1536 din turlă, altar, naos şi pronaos şi pictura mai târzie din pridvorul adăugat. La 1860 Alexandru Odobescu a văzut lucruri care apoi s-au distrus. Astfel, pentru a nu aminti decât două exemple: data pisaniei turnului-clopotniţă al incintei mănăstirii –1596 – şi inscripţia din naos, plasată între imaginea lui Tudor logofăt şi a soţiei sale, Dimitra; cunoaşterea acestor amănunte ar fi simplificat în bună măsură cercetările ulterioare. Inscripţia zugrăvită în pronaos vorbeşte despre încheierea picturii la data de 28 octombrie 1536 şi de trei generaţii de ctitori: Mogoş banul, fiul său Mogoş spătarul şi Giura logofătul împreună cu soţia sa, Vilaia. Sursa de ispiraţie a portretelor atât de individualizate ale celor doi Mogoş ar putea să fi fost efigiile zugrăvite pe pereţii lăcaşului anterior, ruinat la data când Giura ridică o nouă biserică; unitatea de stil şi factură între portretele lui Giura şi ale Mogoşilor indică însă, fără nici un dubiu, aceeaşi mână a zugravului din 1536. Probabil aceştia au construit la sfârşitul secolului al XV-lea sau la începutul celui următor o biserică de lemn, fie au început construcţia pe care o continuă Giura şi soţia sa Vilaia. Biserica de cărămidă este de mici proporţii, 13m x 6m la interior, terminată la 1535. Are un plan triconc derivat din biserica mănăstirii Cozia. Altarul, semicircular în interior, este acoperit cu o semicalotă şi are două nişe scunde la nord şi sud. Pilaştrii care mărginesc absida laterală susţin două arcuri dublouri care împreună cu arcurile longitudinale ce leagă deschiderea absidelor laterale sprijină baza turlei pe pandantivi. Spaţiul dintre conca altarului şi pilaştrii de est şi de vest plus peretele de V al naosului sunt acoperiţi cu bolţi semicilindrice transversale. Pronaosul este boltit cu un semicilindru de la E la V. În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea biserica ajunge sub tutela unor rude mai îndepărtate ale familiei fondatoare, fraţii Dumitru ban şi Stănilă postelnic, care se trag din boierii Drăgoieşti şi fraţii Buzeşti, a căror mamă era fiica Vilaiei. Aceştia înzestrează mănăstirea cu sate şi ţigani, refac incinta, adaugă pridvor de zid mai larg decât pronaosul şi legat de corpul bisericii printr-un portic ce începe de la vestul absidelor laterale. Pridvorul, pe al cărui perete de E a fost pictată Judecata de Apoi, a fost adăugat abia către 1610. Decorul interior răspunde simbolismului arhitectonic, semnificaţiei şi desfăşurării liturghiei, dar şi intenţiei ctitorilor. Pictura altarului a fost îmbogăţită cu scene din ciclul hristologic ce subliniază latura teofanică. Pentru că biserica este închinată Fecioarei, (Fecioara întrupării) Imnul Acatist, zugrăvit pe bolta şi pereţii de S, V şi N ai pronaosului, poate fi considerat o ilustrare a hramului. La fel şi Imnul de Crăciun, care reprezintă o exegeză a Fecioarei şi implicit a întrupării. Căinţa lui David, scenă care încheie Imnul Acatist, este o expresie a dezideratelor mai speciale legate de viaţa socială şi de împrejurările pe care le trăise donatorul. Este o aluzie directă la puterea seculară a împăraţilor, regilor, voievozilor, o alegorie transparentă şi o paralelă evidentă a faptelor voievodului Radu Paisie care ucisese pe dregătorii săi, rude ale ctitorului. Hramul este reprezentat prin tipul iconografic al Vlahernitissei, Fecioara aducătoare de izbândă, şi sărbătorea Eliberarea Constantinopolului în urma atacurilor avarilor 626 şi arabilor 718, când bizantinii au văzut în miracolul îndepărtării asediatorilor intevenţia directă a Fecioarei. Scena Deisis, reprezentată în absida de S, o înfăţişează pe Fecioară în haine de împărăteasă bizantină, cu coroana aşezată pe cap. Fecioara Regină este o creaţie târzie a artei bizantine, o reprezentare în limbaj figurativ a gloriei maiestăţii divine în fastul ei de curte imperială. În reprezentarea de la Stăneşti se citeşte intenţia ctitorului de a-şi oferi adeziunea la ideea unei cârmuiri ferme, capabile să conducă lupta în spirit cruciat.

I.D. Ştefănescu subliniază, pe bună dreptate, caracterul deosebit al acestei picturi în raport cu pictura monumentelor anterioare şi ulterioare din Ţara Românescă, analogiile iconografice şi stilul sugerând o formaţie a meşterului zugrav într-o zonă culturală în care s-au îmbinat tradiţiile greceşti şi cele sârbeşti ale picturii bizantine. (Carmen-Laura Dumitrescu)

Nu ar mai fi de adăugat decât că astăzi biserica cu faţade din cărămidă aparentă stă la umbra unui pin bătrân şi de-acuma înclinat, înconjurată de un cimitir în care crucile pictate arată îngeri plini de candoare, lângă un loc de prăznuire şi veşnică pomenire prin care lumina dogorelului îşi filtrează abia dezmorţitele raze.