Blonda fără mâini şi tandreţea unei priviri. Pina Bausch
A crescut în cafeneaua părinţilor ei în care se juca pe sub mese. A reconstruit geometria explodată a meselor şi scaunelor într-un spectacol icon – Café Müller. A intrat în 1955 la Folkwang, Essen, unde a studiat cu unul dintre cei mai importanţi promotori ai dansului modern, Kurt Joos. După ce a absolvit Folkwang, a studiat la Julliard, New York, unde s-a familiarizat cu tehnicile şi conceptele performative ale creatorilor de şcoală, Martha Graham şi José Limon. În 1962, s-a întos în Germania, unde a creat primele spectacole cu Baletul Folkwang. În 1973, i s-a propus să preia compania de balet din Wuppertal care, mai târziu, se va numi Compania de Teatru-Dans Pina Bausch.
Anul acesta, în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, a avut loc premiera filmului 3D PINA, creat de regizorul Wim Wenders, cel care pe 1 iulie 2009, când a murit Pina Bausch, îi scria un poem publicat în The Guardian:
„Pina will continue to influence all of us
who were in touch with her
and who experienced the magic of her work
as well as the righteousness and tenderness of her look
at us and at our times’’.
Pina Bausch creează spectacole senzo-termice, documentare ale emoţiilor extreme, transpuse într-un limbaj corporal frust şi simbolic. Colează amintiri care refac un arc al inocenţei pierdute. Tractează timpul copilăriei şi aduce în prim-plan informaţii afective, sub formă de jocuri, basme, extrase dintr-o memory book, pe care dansatorii o răsfoiesc pe sărite. Rememorarea e un acvariu al inocenţei care se umple, succesiv, de pământul morţii.
Spectacolele Pinei Bausch gravitează între autoritatea timpului cald şi frenetic al copilăriei şi autoritatea timpului rece şi angoasant al sfârşitului. Între exuberanţa jocului în care copilul îşi ciupeşte degetele ca să simtă că e viu şi amorţeala respiraţiei finale. Pina Bausch sparge ordinea concretului şi localizează neaşteptatul în scene care rup cronometrul logic. Pe un câmp de garoafe – Nelken –, un corp gol, acoperit pe jumătate de un acordeon, păşeşte cu grijă ca şi cum i-ar fi frică să nu strivească viaţa de sub el. Spectacolele sunt construite prin acumularea şi repetiţia unor secvenţe concentrate, aparent fără nicio legătură, dar dispuse într-o dramaturgie în care gesturile îşi corespund prin rezonanţa semnificaţiilor de adâncime. E ca şi cum o mişcare se vede şi se aude în toate mişcările. Există o geometrie a ecoului care funcţionează perfect. Un cerc trasat în interiorul unei secvenţe se deschide în minicercuri care îi preiau dinamica.
În Viktor, spectacol reluat în 2010 la Wuppertal, după 15 ani de la premieră, alienarea se depune şi creşte. O blondă fără mâini, în rochie roşie, zâmbeşte. Zâmbet de divă vulnerabilă cu un corp care, în final, îşi va regăsi forţa. Mâinile reapar, corpul pare să fi crescut ca un copil care şi-a redobândit „jucăriile” din carne şi oase. O tânără este rulată într-un covor. Imobili, întinşi pe spate, un bărbat şi o femeie sunt două cadavre-păpuşi, pereche de miri pe care un preot îi căsătoreşte: cei doi îşi spun „da“ şi se îmbrăţişează post-mortem. Corpuri şi covoare sunt expuse ca nişte piese potenţial vandabile într-o imensă licitaţie uman-obiectuală. Obiectele sunt descrise într-o limbă din care doar preţurile se înţeleg, ritmul sacadat specific licitaţiei este accelerat suplimentar, în timp ce dansatorii, ei înşişi trataţi ca nişte exponate, plimbă căţeluşi vii şi statuete vechi, defilează împingând piese de mobilier prin faţa publicului. Dansurile din scenă – vals, foxtrot etc. – continuă în sală, printre rânduri, o femeie spune de câteva ori „bună seara”, după care fuge. Două oi adevărate şi o lebădă din hârtie, căreia i se aruncă mâncare, se amestecă printre dansatorii care împart spectatorilor pietre cubice de caldarâm şi senvişuri din chifle proaspete. Dansatoarele îşi leagă baticuri pe cap, dansatorii se aşază pe scaune, scot din poşetuţe rujuri şi oglinjoare şi încep, minuţios, să se machieze. Totul într-un spectacol al identităţilor care îşi împrumută particularităţi. Un spectacol-lume-a-tuturor-începuturilor – culturale, personale, politice – şi a tuturor sfârşiturilor.
În Viktor, fragmentul are forţa de a rămâne lipit de retină în integralitatea legăturilor pe care le stabileşte cu ansamblul organic din care e parte esenţială. Viktor combină influenţe culturale (muzică clasică, ritmuri africane şi sud-americane, muzică de anii ’30) şi reminiscenţe rituale cu studii de gen contemporane într-o groapă-mormânt flancată de pereţi de pământ. La scurtă vreme după începerea spectacolului, de undeva de sus, de pe marginea gropii care este scena însăşi, cineva începe să arunce pământ, cu lopata, peste dans, peste muzică şi tăcere. Până la sfârşit.
