Bovindouri
„Marile idei provin din micile detalii ale vieţii.” (Alvar Aalto)
N-aş zice că există evocare mai savuroasă a secolului XIX românesc decât „Ciocoii vechi şi noi” al lui Filimon, cu vocabularul său spumos şi portretele împinse spre caricatură. Într-unul dintre capitole, sluga boierească Ion povesteşte cu vervă păţania stăpânei sale, surprinsă de soţ în îmbrăţişările hatmanului Cărăbuş. „Ei luară pe bietul Cărăbuş de subţiori şi-l duseră târâş-grăpiş în sacnasiu. Cuconul, rămânând singur cu cucoana, încrucişă mâinile la piept şi clătinând din cap îi zise: – Bune sunt astea, Elencuţo dragă? Asta este răsplătirea care-mi dai pentru strădaniile mele, pentru dragostea mea? Să piei din casă, tălaniţo, căci, pe viul Dumnezeu, te omor… După aceea trecu în sacnasiu înfuriat şi trase o bătaie ţeapănă lui Cărăbuş, apoi îl despuie în pielea goală, îl unse cu păcură peste tot trupul şi după ce-i puse o pereche de coarne închise cu lacăt, ca să nu le poată scoate, îi dete brânci din curte afară”, ne povesteşte băgăreţul slujitor.
Vă veţi întreba poate ce legătură au toate acestea cu arhitectura. Micul fragment punctează subtil existenţa în casele boiereşti de altădată a unui spaţiu special: sacnasiul (încăpere mică la catul superior al caselor domneşti sau boiereşti, ieşită în afara planului faţadei şi închisă cu geamlâc sau obloane). De-a lungul vremii, această încăpere, servind iniţial drept loc de şedere stăpânului casei când ar fi dorit să privească strada, a devenit loc de aşteptare pentru cei veniţi cu treburi la domnitori sau boier, ba chiar loc de pedeapsă, vegheat de gârbaciul atârnat deasupra uşii.
Puţine case ale secolului XIX au supravieţuit vremii, însă aceste element de arhitectură, de influenţă orientală, s-a perpetuat, fiind integrat altor stiluri ce au marcat Bucureştiul. Caselor negustoreşti cu sacnasiu şi geamlâc, scunde şi fermecătoare, li s-au adăugat în timp locuinţele de influenţă franceză cu bovindouri generoase, accente inspirate ale faţadelor.
Un moment important l-a constituit cultivarea susţinută a arhitecturii neoromâneşti, caracterizată prin importul cvasi-concomitent de modele clasiciste, neogotice şi neomedievalizante, eclectice şi de factură Arta 1900. Repertoriul formal tradiţional utilizat pentru a crea un stil naţional, foarte divers şi amalgamat, este folosit în opera diverşilor arhitecţi conform propriilor selecţii, într-o anume relaţie cu tipul de program şi de tipul de sintaxă. Clădirile acelei perioade adună la un loc bovindouri cu console de lemn sau geamlâcuri, elemente de factură balcanică, şi structuri preluate din arhitectura vernaculară românească (stâlpi şi parapeţi de lemn, prispe, troiţe). Ba chiar din arhitectura mediteraneeană (logii, pergole) sau din arhitectura bisericească moldovenească şi muntenească (tipuri de acoperişuri, paramenţi de zidărie, uşi de lemn, brâuri, ancadramente, medalioane de ceramică). Bovindourile, ce oferă faţadelor un aer aparte, reuşesc, la interior, să mărească impresia de spaţialitate, lăsând lumina să pătrundă nestingherită. Multe dintre clădirile Art Nouveau ale Bucureştiului, pe lângă liniile ondulate, ornamentaţia stilizată a motivelor existente în natură şi copertinele din fier forjat, pun în evidenţă şi bovindouri discret ieşite din frontul construcţiei, creând în jurul construcţiei o aură misterioasă.
Vorbind despre arhitectura începutului de secol, Marius Marcu-Lapadat făcea importanta observaţie că bovindourile, aceste volume care avansează la etaj în afara conturului parterului, „sunt rezolvări comune în spaţiul fostului Imperiu Otoman, dar nu poate fi neglijată şi o influenţă din arhitectura Art Nouveau-ului occidental, contemporan cu manifestările primului val de neoromânesc.”