Bucharest North Gate
Într-un peisaj arid, care a devenit in ultimii ani cea mai la modă zonă de dezvoltare a Capitalei, răsărind din pământul uscat şi rezistând razelor nemiloase ale soarelui, blocul de gheaţă al lui Costi Ciurea este, pentru trecătorii şoferi nevoiţi să petreacă în aşteptare intervale de timp nemăsurate, o imagine revigorantă şi răcoroasă.
În imediata apropiere a ansamblului de clădiri – blocul de gheaţă spart în două – atmosfera devine marină. Faţadele, vibrate printr-un joc aleatoriu între suprafeţe de sticlă verde, albastră, transparentă şi neagră, fiecare faţadă fiind dominată de o anumită culoare, reflectă, în asociere cu punctul cardinal spre care sunt îndreptate, o altă temperatură şi o altă lumină – rece şi clară spre Est (culori vii – albastru şi verde, avantajate de lumina albă a dimineţii), calmă şi adâncă pe faţada Vest, unde vitrajul negru capătă profunzime sub razele după-amiezii.
Jocul luminii pe suprafeţele plane de sticlă transformă faţada cea mai lungă, cea estică, într-o oglindă de apă verticală. Formele tranşante, muchiile vii şi profilul îngust al crevasei dintre cele două corpuri de clădire sunt dovezi vizuale suficiente pentru „cataclismul” care a scindat blocul de gheaţă. Între cele două clădiri inegale ca înălţime, la adăpostul umbrei şi hrănindu-se cu apa gheţii topite din corpul mai mic, iau naştere felurite vietăţi acvatice: banchetele – jardiniere rotunde ca nişte meduze, diferite ca dimensiuni şi culoare, care par că invadează spaţiul public în căutarea celui mai potrivit loc, se odihnesc pe un strat cu textură nisipie.
În câţiva ani, vegetaţia va pătrunde în crevasă, crescând în mijlocul discurilor colorate, sub lumina mereu schimbătoare a razelor reflectate între cei doi pereţi paraleli de sticlă.
Parterul, cu o suprafaţă construită redusă, permite extinderea suprafeţei umbrite de la nivelul solului până în interiorul clădirii, făcând din spaţiul destinat cafenelelor un loc plăcut şi retras. Texturile marine se continuă şi la interior – un perete vast, placat cu o piatră închisă la culoare şi lustruită asemeni pietrelor şlefuite de apă de pe fundul mării, ghidează paşii spre zona circulaţiilor verticale.
Imaginea acvatică şi vibrată a faţadei estice se încheie abrupt la partea superioară printr-o fantă întunecată şi adâncă – este umbra unei copertine albe şi tăioase, care se avântă între 6 şi 12 metri în consolă deasupra faţadei.
Deşi subsolul se extinde sub 90% din suprafaţa parcelei, pentru asigurarea numărului necesar de parcări fără prevederea unui al doilea nivel subteran, lipsa vegetaţiei nu se resimte la fel de acut ca în cazul altor clădiri. Atmosfera răcoroasă, umbrită şi ferită de zgomotul şoselei a aleii pietonale dintre cele două clădiri reface imaginea unui spaţiu urban – un spaţiu urban dintr-un oraş deşertic al viitorului din care natura a fost exclusă şi apoi re-creată prin ingeniozitatea utilizării materialelor şi a orientării faţă de punctele cardinale.