Bucureşti demolat
Semnalez o carte pe care am parcurs-o de mai multe ori, de fiecare dată cu senzaţia (confirmată) că tot a mai rămas ceva ce mi-a scăpat; imagini care vorbesc pe mai multe voci, evocări sentimentale ori reconstituiri istorice ale unui crâmpei de Bucureşti şi mod de locuire a lui. Este vorba despre trupul de oraş spulberat în deceniul opt al secolului trecut, pentru a se face loc Casei Poporului.
Strategia „primului arhitect şi constructor de ţară” (1) era să demoleze 30 de hectare. Parte a aceluiaşi plan, ar fi urmat uitarea. Dar iată că, într-un fel sau altul, ne aducem aminte. Iar Bucureşti demolat reprezintă deopotrivă un stimulator şi suport al memoriei. Cartea ordonează şi lasă să se exprime un fond de imagine inedit, realizat de Cristian Bonciocat (student anul I, pe vremea aceea, evocat de către Corina Popa), „uneori prin jacheta întredeschisă”, documente clandestine care oferă perspectivă neoficială şi personală asupra a ceea ce a fost acest cartier, dar şi asupra procesului demolărilor, a „măruntelor semne de viaţă ascunse în fiecare cotlon năpădit de moloz” (p. 8) sau a celor ce îşi aşteaptă rândul. Este atât de vizibil caracterul oarecum pestriţ al acestui oraş crescut, cândva, organic, ireversibil sistematizat mai apoi. (2)
Avem de a face cu un demers care, aşa cum scrie Şerban Bonciocat în „Cuvântul înainte” al albumului, se doreşte un început prolific, de atragere a „arhivelor personale care vizează aceeaşi problematică (…). Coroborarea acestor arhive ar antrena depotrivă posibilitatea analizei şi ar da substanţă unei eventuale reconstituiri a zonelor din perspective corelate istorice, urbanistice, juridice, sociologice, antropologice, etnologice etc., putând contribui la o maturizare a politicilor de clasare şi prezervare a fondului urban istoric” ( p. 9).
Până atunci, Hanna Derer ne oferă aici două contribuţii remarcabile prin documentarea riguroasă: 1. Bucureştii ce… s-au dus (p. 11-21), minuţioasă descriere diacronică a zonei, ce confirmă temerile lui H. Stahl din 1910 şi 2. O plimbare pe străzile principale (p. 22-192), completare şi legendă a fotografiilor (ponderea dominantă a volumului). Pe alocuri, scurte observaţii şi schimbări de ton lasă să iasă la iveală, discret, emoţia nostalgiei.
În final, Bibliografia, tabelul cu Indexul străzilor, statutul lor şi direcţia de desfăşurare faţă de Casa Poporului, Harta zonei (Hanna Derer şi Radu Nicolae) plasează fotografiile în spaţiul deopotrivă mental şi topografic al oraşului. În pofida senzaţiei de sfârşit a oraşului, gestul recuperator pe care îl reprezintă această carte conţine în sine un soi de linişte, indusă de restituirea pierderii. Nu în ultimul rând, o recuperare a unui demers fotografic personal şi a creatorului ei.
Note:
(1) Aluzie la cartea Arhitect şi constructor de ţară: tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Editura Eminescu, 1987
(2) Demolările începutului de secol XXI duc iremediabil la pierderea acestui caracter, ameninţând cu crearea unui oraş uniformizat, fără specific, depersonalizat.