fbpx

Bucureşti: între mahala şi spaţiu public II

Puteţi citi aici continuarea editorialului semnat Bruno Andreşoiu, publicat în igloo 108-109.

Spuneam că mahalaua, înţeleasă în termeni de categorie stilistică şi nu de cartier, periferie, spaţiu al vulgarului, este vinovată de blocajele, inclusiv urbanistice, ale modernizării societăţii noastre. Am pornit de la un proiect de PIDU (Plan Integrat de Dezvoltare Urbană pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu) câştigat prin licitaţie deschisă de o asociere de birouri de arhitectură din care şi igloo face parte şi blocat prin meandrele de mahala ale administraţiei municipale. Ca parte direct implicată, am luat cunoştinţă de aceste lucruri foarte repede, dar cu minimă surpriză, căci cine se joacă pe lângă troacă se aşteaptă ca la un moment dat să se lase cu pete pe hăinuţe. Prin urmare, jocul ăsta de-a blocatul proiectelor europene dacă nu le facem noi băieţii care este, mi-a generat mai degrabă întrebări autoreferenţiale constructive decât revolte principiale (e inadminsibil aşa ceva!), lehamiţi intelectuale (eu unul nu mai pot…) şi supărări de gen (fir-ar să fie de n… şi p…). Am încercat adică să pun lucrurile în următoarea perspectivă: dacă mahalaua există şi e inconturnabilă, nu e cumva vina noastră că nu am ţinut suficient cont de ea ca de un dat de temă esenţial? Dacă ştiam, căci ştiam, că vor fi tălpi şi ghionturi, nu trebuia să ne punem echipamentul de rugby de la început?

Metaforic spus, spaţiul public este diurn pe când mahalaua este nocturnă. E evident că îmbinarea lor, la Bucureşti şi oricât ne-am dori, nu se poate face ziua. Cum nici noaptea nu e o opţiune pentru nemahalagii, cred că întâlnirea lor nu se poate produce decât la crepuscul sau auroră, atunci când valorile relative sunt amestecate şi principiile se întrepătrund. Nu aş vrea să credeţi, având în vedere terenul pe care ne jucăm, că mă gândesc la preluarea comportamentului mahalalei pentru a răzbi, la a ne face fraţi cu dracu’ pentru a trece puntea. Vă rog să-mi acordaţi prezumţia de ceva mai multă subtilitate, că dacă asta aş fi avut în vedere nu m-aş fi apucat să scriu la gazetă, ci aş fi căutat prietenul prietenului care are o relaţie cu băiatul doamnei care etc…

Nu, scriu pentru că mă gândesc foarte serios că soluţia este înţelegerea în profunzime a caracteristicilor spaţiului în care ne aflăm, a resorturilor intime şi a mecanismelor de funcţionare ale acestui teritoriu. A putea genera dezvoltare durabilă nu înseamnă nici acceptare integrală a acestora dar nici refuz în bloc, oricât de nocive ne-ar părea. Cred că pentru a răzbi este nevoie de un amestec inteligent al ingredientelor, cu cantitatea cuvenită de mahala cât să nu tulbure metabolismul autohton, dar şi suficient spaţiu public pentru a educa gustul în direcţia în care se mişcă bucătăria civilizată. E o chestiune aproape medicală dacă vreţi, căci nu e nimic mai firesc ca organismul nostru, croit şi dezvoltat în ani de practică generalizată a mahalalei să refuze grefele majore de spaţiu public, atâta timp cât donatorii sunt complet străini. Secretul vindecării stă mai degrabă într-un tratament de lungă durată cu dozare progresivă, decât într-o operaţie majoră, de transplant total. Întrebarea gravă pe care mi-o pun periodic este însă alta şi anume dacă, chiar şi în paşi mici, schimbarea e posibilă, dacă altoiurile de spaţiu public, oricât de aclimatizate, pot realmente prinde pe tulpina solidă a mahalalei locale. Mă întreb adică dacă nu cumva speciile sunt total incompatibile, rase diferite de animale care, combinate, nu pot naşte decât pui morţi, nici măcar sterpi. La fel de periodic îmi răspund însă că nu, suntem totuşi europeni şi momentele favorabile nu lipsesc cu desăvârşire din istoria noastră.

Acestea fiind spuse, rămâne întrebarea cum. Cum, adică, ar putea deveni posibile aceste de bun simţ principii? Şi cine le-ar putea iniţia / dezvolta / urmări? Mă gândesc că oameni care ar putea scoate România din mahala sunt cei care ar şti să vorbească precum mahalagiii dar ar rămâne agăţaţi de principiile şi valorile spaţiului public. Noi avem de toate categoriile, mai putin din ăsta. Avem mahalagii cât cuprinde, avem falşi mahalagii care par că îşi beau cafeaua cu zahăr democratic în fiecare dimineaţă, dar de fapt nu fac decât să poarte costume cumpărate la Paris pe şoricul de suină locală, ba am văzut chiar şi oameni capabili de discurs şi comportament principial şi civilizat. Pe aceştia din urmă însă mahalaua i-a scuipat şi continuă să-i scuipe imediat ce se apucă să tulbure puţin apele. Cred că succesul iniţial şi ulterioara decădere a actualului preşedinte pot fi citite şi în continuarea acestor consideraţii…

Spuneam că, pentru a avea vreo şansă în a schimba ceva, valorile mahalalei autohtone trebuie preluate, prelucrate şi contopite într-o sinteză inteligentă, actuală şi folositoare. Există însă valori prelucrabile, calităţi acceptabile ce ar putea fi preluate şi dacă da, care sunt acestea?

În primul rând, vitalitatea. Mahalaua e vie, zgomotoasă, în permanentă mişcare. Paradoxal, deşi în mahala deşi nimic nu se schimbă fundamental, nimic nu stă pe loc. Apoi melanjul – mahalaua e amestecată, nu e o structură omogenă, în ea convieţuiesc bogaţi şi săraci, mare şi mic, deştept şi prost. Există, în mahala, un nivel de toleranţă a celuilat, un soi de ecumenism grosier care, curăţat de vulgaritatea relaţiilor tipice, ar putea fi revalorizat în termeni contemporani. În aceeaşi ordine de idei aş plasa şi acomodarea, negocierea spaţiului personal. Să nu uităm, corolar al primelor două, diversitatea formală, relaxarea stilistică. În mahala, aparent, orice e posibil, nimic nu e interzis, limitările ţin mai mult de jocul imitaţiei şi al modelului, decât de reguli şi principii artificiale, impuse în numele unor valori neîmpărtăşite. Nu mă pot opri să nu mă întreb dacă ar fi posibil şi cum ar arăta un spaţiu (chiar şi urban) guvernat de asemenea principii, dar din care ar fi evacuate vulgaritatea şi prostia, cruzimea şi agresivitatea? Nu aş uita nici demonizata băşcălie, ruda grobiană, condamnată şi blamată a umorului, care însă, prin generala relativizare a importanţei ne aminteşte, într-un mod nu întotdeauna elegant desigur (ca să nu zic exact pe dos), cât de puţin suntem totuşi… În final, aş mai menţiona spiritul comunitar, coeziunea de interese. În mahala totul e împărtăşit, de la marile drame şi bucurii, prilej de chermeze epocale, la cele mai mici gesturi şi fapte, care reclamă intimitate şi a căror împărtăşire oripilează lumea civilizată.

Pe scurt, cred că există în mahala, dincolo de stratul gros de glod care tinde să acopere tot, şi lucruri care, scoase la suprafaţă şi prelucrate inteligent, ar putea adăuga valoare demersurilor de europenizare a spaţiului nostru naţional. A nu ţine cont de ele este nu numai blocant la nivel procedural, dar şi inept la nivel conceptual.

Aş mai spune, în final, că am folosit, în cele de mai sus, noţiunile de mahala şi spaţiu public într-un sens larg, al valorilor pe care le întrupează – localism vulgar, imobil valoric şi băşcălios pe de o parte şi transparenţă democratică, dialog real şi deschidere pe de alta. Nu înseamnă, însă, că aceste consideraţii nu sunt la fel de valabile (în opinia mea, desigur) şi pentru spaţiul urban, concret, pretextul şi premiza acestui text.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0