fbpx


White November igloo

Busan Cinema Center

Text: Andrei Ivănescu
Foto: Woochang Choi Korea, isochrom.com Vienna

Din punctul de vedere al impactului social, putem distinge între două tipuri de arhitecturi – cele care se pliază pe o activitate, funcţionând ca un necesar construit, şi cele generatoare de activităţi şi noi tipuri de comportamente sociale în juru-le. La drept vorbind, visul oricărui arhitect înarmat cu cea mai mică fărâmă de megalomanie este să construiască în cea de-a două categorie, chit că va fi pregătit să argumenteze până în pânzele albe responsabilitatea socială şi îndemânarea de a răspunde la o întrebare care se cerea, oricum, pusă. Acestea fiind zise, putem descinde şi într-o analogie culinară, unde rostul produsului din farfurie este clar, dar performanţele pe care le poate atinge sunt surprinzător de vaste.

Aşa se face că sediul nou-înfiinţatului festival de film din Busan, Coreea de Sud, proiectat de echipa lui Wolf D. Prix, satisface foamea de monumental a pelerinilor cinefili, neuitând a profita de ocazie pentru a mai împinge din limitele a ceea ce considerăm cunoscut în arhitectură.

În cazul de faţă, principalul motor al expresivităţii formale este tema acoperirii deschise, ideea de „umbrelă” peste un hol urban ce adăposteşte emanaţiile unor funcţiuni adiacente acestui spaţiu. Tema acoperirii este una recurentă în proiectele CHBL, iar respectivele spaţii sunt tratate întotdeauna cu multă fantezie. Totuşi, pare că abia în proiectul de faţă apare întreaga manifestare a conceptului, odată cu încarnarea sa în patria led-urilor. Suprafaţa vălurită de deasupra foyerului deschis, 60×120 m de faţadă-media cu capul în jos, e menită a desfiinţa complet senzaţia de spaţiu acoperit, transformând-o în cu totul altă experienţă. Emblematic pentru un început de secol 21, iată cerul digital. Spectacolul celest cu care ne-am obişnuit deasupra de sute de mii de ani nu a avut decât de pierdut de la coliba primitivă încoace. Desigur, felurite arhitecturi au căutat a pune în valoare ceea ce mai rămăsese din serialul cotidian al meteorologiei, dar vine un moment când resursele trebuie re-examinate. Cerul nocturn urban, zeama subţire împănată cu trei stele şi jumătate, nu mai poate constitui un cadru care să rivalizeze cu flamboaianţa unei ceremonii de festival de film. Apare, astfel, nevoia unei augmentări tipice contemporaneităţii: un cer sub care nu te plouă şi al cărui spectacol e croit special pentru fiecare eveniment. E repetabil, e controlabil, ne e propriu în măsura în care îl programăm a ne programa înapoi: în vorbele dlui Prix – „Architecture is the Media and the Media is the Message”.

Ca de obicei în proiectele biroului austriac, fiecare element din compoziţie vine dintr-un vocabular consacrat şi recognoscibil, aceasta întâmplându-se, însă, fără a aluneca în manierism formal sau o imagine palimpsestică de tip „best of”. Apare nelipsitul „element Brâncuşi”, conul dublu (în care de regulă se găseşte câte un lounge), „tavanul moale” – pe care îl întâlnim în primul rând la BMW Welt München – lis la partea de sus şi vălurit dedesubt, „muntele” – denumit aici Cinema Mountain – clădirea solidă (de regulă un trunchi de piramidă sau o prismă cu aspect cristalin) în care funcţiunile masive sunt agregate strâns şi, nu în ultimul rând, pasarela subţire înfăşurată pe elementul vertical dominant din spaţiul cel mai larg şi public.

Aceste elemente sunt volume sculpturale puse împreună într-un dialog tipic CHB(L), dar ceea ce iese în evidenţă e spaţiul decupat de acestea, câmpul în care forţa volumelor se manifestă prin lumină şi materialitate. Odată cu fluctuaţiile „cerului digital”, percepţia asupra întregii clădiri se schimbă. Lumina devine un canal de comunicare şi expresivitate artistică, ceea ce leagă elegant imaginea clădirii de cinematografie. De asemenea, o compoziţie deja expresivă şi dinamică este animată de „stratul media” al holului urban: solide în mişcare se întâlnesc mai greu în arhitectură, dar aici dinamismul este pur şi simplu dansul dintre formă şi împrejurimile sale.

Foyerul deschis către oraş a fost botezat în proiect „the Red-Carpet Area”, din motive evidente, dar un lucru merită notat. Spre deosebire de sălile de ceremonii consacrate, în faţa cărora apar limuzinele ce alimentează marile festivaluri de film cu celebrităţi, spaţiul de intrare către BIFF este, în sine, un spectacol. Fără a fi nevoie de emblematicul covor roşu, fără a se umple de ţinute de seară sclipitoare, el este în primul rând deschis publicului şi, astfel, democratic prin design. În afara festivalului, centrul trăieşte prin multiplele sale funcţiuni: cinematografe, spaţii de birouri, lounge-uri, săli de conferinţe, centre de creaţie etc. În plus, înfipt într-unul dintre volume, găsim şi un amfiteatru în aer liber, destinat spectacolelor publice.

Nu e puţin lucru, pentru un astfel de birou, a-şi depăşi tiparele şi a ieşi din zona de confort pe care consacrarea şi, de ce nu, statutul de vedetă o impun. Aşa cum perpetuul motto al CHB(L) ne spune, Himmelblau (albastrul cerului – germ.) nu este o culoare, ci mai curând ideea unei arhitecturi pline de fantezie, unduioasă şi variabilă precum norii. Într-un suflu nebănuit de forţă, Busan Cinema Center preia un vocabular deja consacrat şi naşte o formă bine închegată, adaptată la context şi destinaţie.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0