Cafeneaua D.ARC
Rătăcind prin Timişoara, ca localnic sau turist, paşii te poartă fără îndoială spre locurile cu parfum de epocă din Cetate. Dintre acestea, cea mai veche piaţă a urbei – Piaţa Unirii – adună zilnic oameni puşi în mişcare de antrenante intenţii de (re)descoperire, (re)cunoaştere şi (re)întâlnire. Forfota cotidiană animă spaţiul delimitat de fronturile vechi de patru secole ce pun în dialog biserici ale diverselor culte, palatul administrativ baroc şi monumente mărunte. Când lectura diverselor straturi istorice devine prea solicitantă, găseşti la numărul 5, ascuns într-o clădire datată din 1896, un loc nou, de odihnă, ce prilejuieşte de astă dată un dialog cu timpul, dar şi cu sine.
Cafeneaua D.ARC se deschide după ceva timp de la inaugurarea clubului cu acelaşi nume aflat la subsolul imobilului amintit şi intrat, deja, în circuitul „consumatorilor” de muzică „bună să dezmorţească picioarele şi minţile”. La atmosfera ce dă renumele locului contribuie din plin amenajarea interiorului realizată de arhitectul Bogdan Demetrescu în colaborare cu designerul Gheorghe Ivănescu-Cotuna. Sub coordonarea aceluiaşi arhitect a fost finalizat noul proiect al cafenelei, urmare a refuncţionalizării unor spaţii de locuit aflate la parterul clădirii şi resimţitei nevoi de extindere a clubului din subsol. Lucrând în ţesut şi pe obiect cu valoare istorică, „cu aceleaşi date de temă, cu aceiaşi beneficiari, aceiaşi constructori… dar la o distanţă de 5 ani faţă de proiectul clubului, proiectul cafenelei a fost un exerciţiu, un exerciţiu bun ce mi-a dat multă încredere”, mărturiseşte autorul. Intenţia declarată a fost aceea de a scoate la lumină un loc valoros din punct de vedere arhitectural, dar învechit, izolat şi oarecum trist. Iar mijloacele aruncate în joc, suficiente pentru a-l personifica au fost la îndemână: expresivitatea materiei încărcate de istorie şi rezonanţele numelui dinainte dat.
În raport cu sus-amintitele daturi, intervenţia contemporană se remarcă prin reţinere şi claritate, printr-o desăvârşită coerenţă între lucrul asupra structurii, expresie plastică şi atmosferă creată. Acoperind o suprafaţă de aproximativ 166 mp, amenajarea pune în valoare geometria spaţiului, forma maselor, dimensiunile golurilor existente.
Funcţiunea majoră se desfăşoară în două încăperi boltite, separate de peretele transversal, masiv, din zidărie de cărămidă. Golurile existente în elementul structural median le asigură comunicarea atât vizual, prin cele două deschideri terminate în arc în plin cintru, cât şi funcţional, prin cel de al treilea, mai generos, ce permite totodată accesul spre curtea interioară. Mai mult, legătura este întărită de volumul masiv din beton aparent adiacent intrării ce traversează pe latura scurtă întregul spaţiu şi din care se decupează, prin intermediul unor profile de tablă, barul învelit în piele groasă tăbăcită.
Principiul unităţii în diversitate materializat în compoziţie prin decupajul şi alăturarea de volume şi texturi diferite este reluat la nivelul pardoselii. În masivul existent de cărămidă, arhitectul înglobează o placă de beton aparent detaşată perimetral printr-o fâşie de sticlă prinsă în profile metalice. Transparenţa materialului lasă să se vadă structura unei bolţi de cărămidă veche de aproape două sute de ani, căci, aşa cum am aflat ulterior, imobilul de la numărul 5 a fost construit pe subsolul şi parterul unei clădiri de început de secol 19. Privitorul este prins astfel într-un joc al suprapunerilor şi reflexelor nou/vechi – o pendulare în timp ce lasă să se ghicească o parte din istoria locului.
Ideea de suprapunere (ca măsură de verificare a egalităţii) este întărită prin atenţia acordată pragurilor, totdeauna de cărămidă, şi golurilor – fie de trecere sau de fereastră – marcate prin volume realizate din gips carton (alb sau negru). Materialul nou este detaşat de peretele de cărămidă, efectul fiind augmentat prin utilizarea luminii artificiale ascunsă în decroşul celor două volume şi proiectată pe peretele vechi. În întreaga scenografie, lumina este astfel dirijată încât să pună în valoare formele existentului, ca de exemplu bara metalică cu reflectoare direcţionate suspendată în lungul cheii sau spoturile prinse la pornirea boltirii, accentuând forma rotunjită a acesteia. Cu ajutorul luminii care relevează suprafeţele, prin alăturarea materialelor cu anume senzualitate, a texturilor cu o puternică expresivitate (cărămidă vs. beton aparent, gips carton, sticlă, metal, piele) şi prin contraste de calitate (cărămiziu vs. alb-negru), spaţiul este reinventat.
Cât despre obiectele de mobilier, acestea lasă impresia de lucruri anume create pentru a întregi spaţiul. Mesele rotunde pe picioare metalice permit ochiului să pătrundă, facilitând lectura jocului de arce din designul scaunelor, căci forma lor pare a fi o punere redimensionată, pe pământ, a boltirii, o rescriere a poveştii lui Narcis.
De altfel, întreaga compoziţie este un elogiu adus acelei porţiuni dintr-o curbă cuprinsă între două puncte – arcul – întins şi în rezonanţa numelui dat cafenelei. Cea de a doua sonoritate conţinută în D.ARC – britanică de astă dată (dark – ca penumbră) – este atinsă odată ce cafeneaua începe să se aglomereze, când detaliile trec în secundar. Compensează însă calitatea amenajării de a crea atmosferă; cafeneaua devine loc de evadare, de satisfacere a „instinctului de plăcere”, heterotopie foucauldiană în care timpul este abolit pentru a fi treptat regăsit.
Pentru lucrarea D.ARC, înscrisă la secţiunea „realizări – amenajări interioare” în cadrul Anualei timişorene de arhitectură – a_ta – 2007, Bogdan Demetrescu primeşte premiul de excelenţă.