Capace de canal
Menite a proteja accesul în subteran la diferitele sisteme de utilitate publică, precum canalizare, telefonie, electricitate sau gaz, capacele de canal sunt o adevărată provocare pentru pasionaţii de gen, fiind o mărturie vie a artei industriale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Realizate din piatră sau lemn, primele capace de canal au fost folosite de romani, încă din Antichitate, pentru a acoperi punctele de acces la conductele de apă. Ulterior, s-au dezvoltat şi sistemele de canalizare. Acestea aveau ca scop îndepărtarea reziduurilor menajere din zonele rezidenţiale. Dacă la început erau amplasate la nivelul drumului, mai târziu au fost coborâte sub stradă, din considerente igienice. O primă problemă s-a dovedit a fi faptul că neverticalitatea sistemului ducea adesea la împotmoliri, acestea îngreunând drenajul, fiind necesară prezenţa muncitorilor la faţa locului pentru degajarea canalului. În acest fel s-a ajuns la amplasarea gurilor de canal, care nu numai că uşurau accesul în subteran, dar asigurau şi o ventilare eficientă a gazelor emanate. Dat fiind pericolul accidentării, elementele care urmau să le acopere trebuiau să permită uşor accesul muncitorilor şi să nu poată fi furate de rezidenţi. Astfel, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a ajuns la bine-cunoscutele capace de fontă.
Odată cu dezvoltarea, sub pământ, a reţelelor de electricitate, telefonie şi ale conductelor de gaz, care necesitau, de asemenea, guri de acces, s-a dezvoltat şi tipologia capacelor, fiecare reţea având propriul model. O categorie aparte o reprezintă grătarele de scurgere a apelor pluviale.
Designul, care trebuie să asigure o suprafaţă antiderapantă, prezintă de cele mai multe ori desene geometrice, însă pot fi întâlnite numeroase exemple ce poartă inscripţii sau blazoane. În mare parte din cazuri, inscripţiile fac referire la instituţia care le-a comandat şi la adresa acestora. Forma tradiţională este cea rotundă şi se datorează unor necesităţi de ordin tehnic şi economic. Forma gurilor de canal era una cilindrică, fiind cea mai potrivită pentru a se opune presiunii exercitate de pământ. Prin urmare, cea mai potrivită formă de acoperire pentru un cilindru nu putea fi decât una rotundă. Pe de altă parte, capacele rotunde ocupă mai puţin spaţiu, necesită mai puţin material decât cele pătrate şi pot fi transportate dintr-un loc în altul prin rulare. Cu toate acestea, există numeroase exemple de formă elipsoidală, hexagonală sau chiar pătrată.
Adevărate bijuterii, capacele de fontă vorbesc despre interesul municipalităţii asupra aspectului urbei, fiind o amprentă reală a modului în care a fost înfrumuseţat oraşul la un moment dat. Din nefericire, eterna dorinţă de nou face victime şi în rândurile capacelor de canal, cele vechi fiind demontate, unul câte unul, şi trimise în topitorii spre a fi remodelate.
De-a lungul timpului, s-au dezvoltat două categorii de „colecţionari” de capace. Primei categorii i se datorează o parte din reducerea numărului pieselor de muzeu şi multitudinea de poveşti şi bancuri pe seama căzăturilor în gura de canal. În scopul obţinerii unor fonduri suplimentare, aceşti „colecţionari” fură capacele spre a le vinde ca fier vechi, ceea ce rămâne în urmă fiind un detaliu nesemnificativ. Cea de-a doua categorie este cea a pasionaţilor de imaginea acestor detalii, a celor care, înarmaţi cu aparate de fotografiat, caută să descopere fiecare model existent şi să-l surprindă, pentru posteritate, pe film sau pe cardul de memorie. O simplă căutare pe Internet poate deschide o lume nouă, cu totul fascinantă, o adevărată colecţie virtuală, la care, din fericire, contribuim şi noi, românii, cu numeroase exemple.
Nu există zi în care să nu trecem pe lângă cel puţin un capac de canal. Uneori călcăm pe el, alteori îl evităm, să nu aducă ghinion. Multe dintre ele stau acolo de mai bine de o sută de ani, ne-am obişnuit cu ele şi cu inscripţiile lor vechi, altele sunt noi şi ciudate. Poate că sunt amplasate prea jos pentru ochii multora dintre noi, însă aceste obiecte de mobilier urban sunt adevărate comori, un adevărat muzeu, ascuns chiar sub ochii noştri, iar intrarea este liberă.