Capra
Una dintre dilemele milenare ale culturii universale, altfel plină de certitudini, se referă la incapacitatea de a decide despre capră dacă este un animal sau numai o poziţie. Bancul în care capra însăşi se întreabă retoric, „oare ce sunt eu, …?” este doar un ecou contemporan al acestei imemoriale nedumeriri, transpusă în această formă de comunicare orală şi aparent hilară doar pentru a rezista într-o vreme a lipsei de preocupare pentru analize epistemologice serioase. Oricum, atâta timp cât oamenii vor continua să-şi urmeze instinctele şi brânza feta se va revărsa în valuri de cubuleţe bine ambalate, eu mă îndoiesc că se va putea tranşa chestiunea…
Pe fondul şi în inima acestor universale îndoieli, iată că poporul român găseşte de cuviinţă să îngroaşe valul incertitudinii prin introducerea unui nou termen, de o agresivitate cu adevărat modernă: capra urbană, ca semn al interdicţiei de ocupare a unui loc de parcare. Cu tenacitatea veneticului şi lipsa de complexe a celui flămând, acest artefact bizar insistă să fie luat în seamă, luptându-se neobosit pentru a conta cultural cel puţin la fel de tare ca mai celebrele sale ipostasuri.
Înainte de a mă ocupa cu seriozitate de acest al treilea termen, voi executa un minim istoric subiectiv. Prima mea întâlnire cu capra-obiect – că despre celelalte nu ţin minte, respectiv nu vă spun – s-a petrecut desigur la ţară, la casa bunicilor, unde capra folosea la tăiatul buştenilor sau la sprijinirea şi susţinerea unor obiecte asupra cărora urma să se intervină. Acest obiect eminamente utilitar era confecţionat rudimentar, din câteva scânduri prinse între ele cu cuie, vezi bine, fără nicio preocupare pentru detalii, proporţie, armonie sau măcar finisare. Îşi făcea însă treaba, cum se spune pe la noi, şi asta era suficient pentru a ocupa un loc în gospodărie. Altfel arătau însă caprele de mai târziu, întâlnite atunci când am început pregătirea pentru admiterea la facultate, respectiv meditaţiile la desen. Pe vremea aceea, birourile de arhitectură se numeau încă ateliere şi erau echipate cu planşete mari şi mici, majoritatea aşezate pe capre. Deşi designul nu ocupa încă o poziţie atât de mediatizată în imaginarul colectiv, o intenţie de inteligentă rezolvare formală putea fi deja ghicită în aceste obiecte. De aici probabil şi relativa diferenţă între o pereche şi alta, gradul diferit de finisare şi eleganţă. Tot atunci am înţeles pentru prima oară şi dualitatea naturii caprei – aceea de suport autosuficient şi totodată sprijin pentru ceva fără picioare. Ce n-am înţeles a fost alegerea pentru a desemna aceste fiinţe de atelier a unui animal care numai liniştit, ca să nu zic imobil, nu e, iar sprijin pentru alţii cu atât mai puţin. Nu am găsit încă pe nimeni care să-mi explice mulţumitor de ce nu se va fi numit acesta porc, oaie, vacă sau măcar câine, animale mult mai stabile şi aparţinând aceluiaşi univers ţărănesc din care spune-se că ne tragem majoritatea etimologiilor.
Să lăsăm însă cercetările filologice la o parte, pentru a reveni la subiectul articolului nostru, recte capra urbană, simbol suprem al interdicţiei de parcare, mai eficient decât orice indicator de circulaţie. Omniprezentă în oraşele tranziţiei noastre, valoarea caprei îmi pare totuşi mult redusă, mai exact înjumătăţită, din calităţile sale nemaicontând decât capacitatea de a sta singură în picioare. Nemaisprijinind nimic cu spatele, însăşi forma multiseculară a început să i se modifice, confirmare – a câta, oare? – a darwinismului urban degenerescent. Generaţii întregi de capre mutante populează astăzi asfaltul cetăţilor noastre, semn că regulile geneticii pot opera şi asupra materiei neînsufleţite. Din caracterul caprei primordiale nu par să fi rămas în aceste animale de tranziţie decât vitalitatea, lipsa de complexe în ocuparea oricărui loc prielnic, precum şi marcarea (tradiţional olfactivă) neplăcută a locului prin prezenţă. Din metal sau din lemn, sudate sau legate cu sârma, înglobând în structura lor moleculară obiecte variate de tipul navete, jante de camion, ligheane ş.a.m.d., noile capre anti-parcare apar unde şi când ţi-e lumea mai dragă şi împut vizual străzile cu dever automobilistic. Nu e pieton şi nici conducător auto acela care n-a înjurat măcar o dată vreo capră urbană aşezată obraznic în calea lui, după cum nu e om de gust acela care n-a dezavuat principial acest sistem feudal de rezervare a vreunui loc public. Trec peste condiţiile de mediu ce fac posibilă proliferarea în asemenea hal a oribilului animal, căci riscăm să deranjăm ape tulburi pline de peşti cu ochi albaştri şi contracte purtătoare de mari comisioane din banii voştri. Cei care încă se întreabă cum e posibil ca aceste oribile animale să pască în număr atât de mare în centrele oraşelor noastre proaspăt europene şi cum de nu deranjează ele pe nimeni capabil de o decizie exterminatoare sunt rugaţi să coboare din vagoane.
Adică de ce ar fi o problemă câteva încropeli din fier ruginit în faţa vreunui monument de arhitectură sau sediu de instituţie cu pretenţii, atâta timp cât locurile de parcare sunt protejate? De ce să te superi dacă-ţi zgârii puţin maşina de capra metalică a vecinului înşurubată temeinic în asfaltul maşinii sale absente? De ce să te enerveze aglomerarea de metale sordide în locuri de bun augur dacă tot nu vrei să parchezi pe-acolo, ci numai treci? Ce-ţi pasă că centrul recuperează elemente de maidan şi efluvii vizuale de groapă de gunoi? Vezi-ţi mai bine de treaba ta şi nu te mai gândi la capra celuilalt, că nu ştii ce pedigree va fi având aceasta…
P.S. Faptul că varianta vie a acestui animal urban este o abilă păscătoare a gropilor de gunoi nu este nicio coincidenţă şi, deci, nicio asemănare între mediile predilecte ale celor două nu poate fi speculată.