Casa – mare, casa shabono

Oriunde s-ar afla ea, casa shabono este așezată pe pământ. În jurul ei trăiește pădurea. Duhurile și oamenii Yanomami, lumina și ploaia, râsetele și rugăciunile intră prin pereții din crengi și prin acoperișul din frunze. Atunci când oameni răi vin și o dărâmă, casa se mută mai încolo, mai adânc spre sufletul pădurii.

Odată, demult, au venit oameni albi, care spuneau că duhurile sunt sfinți și că Omama este Dumnezeu. Asta nu a schimbat nimic, căci vorbele nu au putere asupra duhurilor.

Altă dată a venit o femeie, și ea albă. Se chema femeia aceea Claudia. A intrat în casă, a privit, a adulmecat, s-a așezat pe pământ și a lăsat duhurile să îi intre în suflet. A povestit că vine dintr-un loc îndepărtat, de peste ape. Dintr-o țară unde pământul se ridică până aproape de cer, acoperit de praf alb de apă. A mai povestit cum copilărise undeva printre coline înverzite străpunse de izvoare fierbinți, într-un loc numit Oradea.

Povestea ei era plăcută, s-a înălțat printre frunzele acoperișului și, în răspuns, lumina a îmbrățișat-o. Femeia Claudia a înțeles atunci că ajunsese în poala Domnului. A venit de multe ori. De fiecare dată purta cu sine o cutie în care strângea oamenii Yanomami, obiceiurile lor, duhurile, locurile pentru a-i arăta lumii întregi. Astfel, lumea a aflat despre Omama și despre casa înconjurată de pădurea vie.

Oamenii răi au continuat și ei să vină. Casa shabono s-a dus tot mai departe, spre culcușul unde doarme soarele. Într-o zi, ea va atinge lumina și va deveni foc. Umbrele oamenilor Yanomami vor continuă să o locuiască, cum și umbra lui Omama și a celorlalte duhuri. În ziua aceea, pădurea din jurul casei va fi dispărut, iar noi vom fi sfărâmat încă o bucățică din poalele Domnului.