Casa Moza
Cele mai multe intervenţii asupra fondului construit existent se fac adesea în ideea de a păstra numai minimul impus urbanistic şi de a construi cât mai mult în cheie modernă. Proiectul de renovare a locuinţei individuale situate în Timişoara porneşte însă de la cu totul alte premise. Necesitatea de a reamenaja şi extinde volumul existent a fost de această dată subordonată deciziei de a menţine atmosfera iniţială şi de a da casei o nouă viaţă, aflată în mod firesc în continuarea celei trecute.
Au fost menţinute astfel volumetria clădirii, poziţia faţă de stradă, forma acoperişului, golurile din faţada principală. Minima extindere, marcată cu sinceritate prin finisajul din beton aparent, este îndreptată către curtea din spate şi se detaşează de pământ, jenându-se parcă să ocupe o palmă în plus din suprafaţa curţii.
Aspectul exterior sobru este animat de jocul volumelor bine proporţionate, vibraţia texturilor naturale (învelitoarea din şiţă de lemn, betonul amprentat cu flader de răşinoase, tablă groasă de culoare neagră) şi fineţea detaliilor de îmbinare – luminatorul, jgheabul atipic, streaşina, ancadramentele ferestrelor.
Una dintre principalele direcţii ale renovării constă în refacerea şarpantei din lemn cu păstrarea proporţiilor şi a pantelor, introducând un element nou şi spectaculos – banda continuă de luminatoare din ferestre de mansardă VELUX dispuse grupat, care separă la interior timpanul vechi de cărămidă de corpul principal al acoperişului.
La exterior, intervenţia aduce un plus de dinamism volumului echilibrat al casei, luminatoarele şi intrarea fiind dispuse în diagonală; privirea baleiază astfel întreaga faţadă principală, oprindu-se asupra finisajelor şi detaliilor atent alese şi rezolvate: învelitoarea din şiţă de lemn, streaşina dintr-o singură foaie de tablă neagră, tencuiala albă, riflajul obloanelor. La interior, banda continuă de ferestre ordonează şi ierarhizează zonele casei. Fiind dispusă tangenţial vechiului perete de timpan, perdeaua de lumină pune în valoare textura de cărămidă decopertată a acestuia. Lumina zenitală scaldă punctul de sosire al scării, pătrunzând până la parter şi unificând astfel cele două niveluri ale casei – zona de zi şi zona de noapte. Pentru a nu umbri golul scării, în loc de parapet sunt prevăzute o serie de bare metalice oblice cu secţiune rotundă, prinse între pardoseală şi grinda din beton aparent a acoperişului. Scara, un obiect sculptural din tablă neagră, în acelaşi timp opac şi transparent, permite conectarea vizuală pe orizontală a celor două zone ale casei.
La nivelul mansardei, luminatorul aşezat asimetric faţă de suprafaţa pe care o acoperă creează un efect interesant, de accentuare a feţei laterale a căpriorilor, care îşi pierd materialitatea şi devin o succesiune ritmată de elemente decorative. Placarea cu scânduri verticale a lateralelor căpriorilor contribuie la senzaţia de lejeritate pe care aceştia o degaja. Cantitatea de lumina scade progresiv odată cu depărtarea de luminator, crescând senzaţia de intimitate a zonei de dormit. În acest open-space al mansardei, baia şi dressingul sunt separate de dormitor prin compartimentari din sticlă mată, care lasă să transpară lumina difuză. Beneficiind de propriile lor ferestre de mansardă, amplasate la joasă înălţime, prismele vitrate ale băii şi dressingului se transformă în obiecte luminoase, ieşind în evidenţa în penumbră mansardei.
Cele două ape ale benzii de ferestre sunt orientate către puncte cardinale opuse, direcţia şi intensitatea însoririi variind foarte mult în cursul unei zile şi desenând pe pardoseală umbre şi lumini mereu diferite.
Parterul clădirii, cuprinzând corpul vechi şi o mică extindere cu finisaj din beton aparent, detaşată de suprafaţa curţii, beneficiază de suprafeţe vitrate de mari dimensiuni, care unifică spaţiul interior cu cel al grădinii. Continuarea la interior a texturii de beton aparent şi includerea în volumul construit a unei prisme vitrate care protejează un mesteacăn zvelt contribuie şi ele la deschiderea spaţiului.
Deconstruirea volumului prin împărţirea în planuri cu diferite texturi, cu păstrarea gabaritelor, golurilor şi pantelor, respectiv retragerea în plan secund a volumului adăugat, fac dovada rafinamentului şi a simţului de echilibru, dublate de un infinit respect pentru arhitectura veche, materialele şi meşterii ei.
Ferestrele VELUX, prin textura lor tradiţională de lemn masiv şi versatilitatea aspectului lor exterior – în cazul de faţă, finisaj negru mat similar tablei din care a fost realizată streaşina – se încadrează perfect în conceptul tradiţional-contemporan prin care poate fi definită renovarea. Lumina zenitală concentrată joacă un rol principal în atmosfera mansardei, transformând-o într-o demonstraţie de design.
Arhitectura acestei case este o reverenţă la adresa construirii tradiţionale şi dovada preocupării autorului de a găsi modalitatea de perpetuare în timp a spiritului arhitecturii vernaculare, în paralel cu adoptarea celor mai inovative tehnici şi materiale pentru aducerea confortului sustenabil în interiorul clădirilor şi crearea unei estetici de avangardă. Acesta este şi motivul pentru care proiectul a fost desemnat câştigătorul concursului VELUX „Înclinaţie spre lumină” în 2010.