fbpx

Case de Muscel

Casa de Muscel este, în primul rând, o casă frumoasă. Este zveltă, sobră şi nobilă în proporţii egale, fie ea o simplă locuinţă sau edificiu public. Demisolul înălţat şi boltit, folosit ca depozit sau locuit, etajul cu pridvorul continuu, deschis sau închis, acoperişul piramidal şi coloanele subţiri sunt elemente care fac vizibilă funcţionalitatea, în strânsă legătură cu expresia arhitecturală.

Text: Mădălina Mirea
Foto: Bruno Andreşoiu, Şerban Bonciocat

Constantin Joja consideră casa de Muscel relevantă pentru caracterul autentic al arhitecturii tradiţionale urbane de la noi, ca o continuare firească, logică şi estetică a arhitecturii ţărăneşti: „În ţinutul Câmpulungului datina a fost să se construiască case cu două nivele, parterul din zidărie de piatră de râu, cu mortar sau fără, cu bolovanii încadraţi cu cărămidă, cum de secole se obişnuia în oraş. Etajul construit din lemn, cum se construia în toată Antichitatea şi în Evul Mediu, trebuia să fie executat din stâlpi, grinzi de umplutură de cărămidă sau din nuiele cu mortar de pământ. În pridvorul deschis, oricare ar fi fost inflexiunile de modă, nu se putea construi decât cu stâlpi şi grinzi, în ritmuri mai mult sau mai puţin strânse, cu o balustradă de lemn sau de zidărie. Şi dacă arhitectura ţărănească din Argeş şi Muşcel are aerul sever al caselor cu parter închis, fără foişoare şi fără scări vizibile în faţadă, în oraş, parterul locuit primeşte deschiderile generoase ale ferestrelor şi arhitectura lui se descarcă simţitor.” (Constantin Joja, Sensuri şi valori regăsite, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981).

Însă elementul de forţă al casei tradiţionale, rămâne pridvorul amplu, acel spaţiu intermediar, prin care casa se comunică în exterior, sala închisă cu stâlpi, care creează deopotrivă registre continue de umbră sau reflex, efect de seră şi eficienţă termică. Orientată spre est sau spre sud, prispa este locul în care stai şi nu te plouă, locul de unde priveşti lumea, locul în care te simţi adăpostit şi domn.

Rafinamentul şi expresivitatea sunt generate de proporţiile dintre registrele de lumină şi umbră, de ritmul coerent, dezvoltat în volume unitare şi în spaţii ample, în care umbra este discret cernută de fastuoase şi fermecătoare brise-solei-uri. Simple accente, stâlpii şi balustrada filtrează lumina şi împodobesc faţada. Dreptunghiul simplu, intarsiat în tencuiala balustradelor şi rombul, atât de des întâlnit în arhitectura urbană, sunt parte întreagă a decorului cu bogate stucaturi brodate în piatră de Albeşti de către meşterii pietrari italieni.

Ca şi despre biserici, ochiul avid, asaltat de zeci de case frumoase, se întreabă despre care se cuvine să scrii şi care case mai pot aştepta. De la micuţa casă parohială a Bărăţiei, singurul monument de arhitectură civilă păstrat în Ţara Românească, după modelul caselor boiereşti, până la somptuoasa Casă Golescu, recent restaurată, vom arunca o privire fugară asupra câtorva clădiri, reprezentative pentru arhitectura civilă din Câmpulung, cu marele regret de a nu putea fi exhaustivi.

Pe versantul Gruiului, oferind o largă perspectivă asupra întregului oraş, sunt vilele care respectă, în mare, schema consacrată: casă cu foişor, cu spaţii ample şi beciuri boltite. Vila academicianului Mathei Drăghiceanu, despre a cărei inaugurare în primii ani ai secolului XX s-a scris şi în ziarele din Bucureşti, vila pictorului Nicolae Grant, cu toate ferestrele în cruce, cu latura lungă vertical, ca să filtreze răul, vila Ilie Mirea, construită de italieni, cu donjonul său insolit, vizibil de foarte departe şi Vila Ştefan despre care vom vorbi în detaliu. Case cu vederi panoramate dinspre şi înspre ele.

Pe strada Negru-Vodă se află vila Gote Iorgulescu, transformată azi în grădiniţă. Acoperişul piramidal, pridvorul pe două etaje, ferestrele în cruce, parterul înalt sunt tot atâtea elemente recognoscibile ale casei de Muscel. După acelaşi tipic este construită şi Vila Anastase, cu un impunător foişor. Desenată de arhitectul D.I. Berechet pentru marele industriaş Iancu Gh. Anastase, în 1948 a devenit proprietatea Băncii Naţionale, iar în anii ‘90 era cea mai scumpă casă de vânzare din România. Muzeul Etnografic este găzduit de Vila G. Ştefănescu, care datează din 1735. Este imaginea clasică a casei tradiţionale, reluată la scară mai mare, cu subsol înalt cu ferestre boltite, cu pridvorul larg, deschis, cu arcade semicirculare descărcate pe stâlpi subţiri, de lemn. A fost restaurată în 1928 de acelaşi arhitect, D.I. Berechet, care a făcut şi planurile actualei primării, sediu inaugurat în 1933.

Cum anunţam în articolul introductiv, din materialele şi pe terenul care ar fi trebuit să servească la construcţia Peleşului s-a ridicat Şcoala Normală Carol I. Construcţia, purtând semnătura arhitectului Socolescu, a fost inaugurată în 1896. Este un ansamblu impunător, cu peste 100 de încăperi, amfiteatru, şcoală de aplicaţii şi construcţii anexe. În 1903 a fost primul edificiu din Câmpulung iluminat electric. Astăzi se numeşte Colegiul Pedagogic Carol I.

Prin cărţile poştale trimise de la băi, Hotelul Ştefănescu (Hotel Regal) s-a conturat ca o efigie a oraşului. Alături de acesta, arhitectura comercială (prăvăliile, magazinele, punctele de prestări servicii) s-a dezvoltat urmărind aceleaşi date stilistice. Etalate pe bulevard şi în lungul promenadei, de la Vila Paul până la Biserica Sfântul Nicolae, magazinele, dar şi o sală de sport preluau cu succes funcţiunea de timp liber şi de agrement. Astăzi se încearcă prezervarea centrului vechi şi redarea acestei zone circuitului turistic.

Am lăsat la urmă discuţia despre Casa Golescu, o casă de vacanţă a cunoscutei familii boiereşti, construită pentru Ştefan Golescu, cel care, mort în primul Război Mondial, dă numele străzii pe care se află vila, numită şi Vila Ştefan. Este unul dintre puţinele exemple de locuire continuă, în care intervenţiile agresive au lipsit. Inginerul Vasile Golescu a ridicat casa în anul 1909, după planurile arhitectului Constantin N. Simionescu. Vasile Golescu avea studii de agronomie la Paris şi a reuşit să aclimatizeze, în grădina pe cinci nivele care împrejmuie casa, plante rare: arborele lalea, pini, castani, arborele ginkgo biloba. Ansamblul a fost gândit unitar, casa, cantonul şi grădina păstrează datele stilistice locale. Casa întoarce către fiecare punct cardinal o altă faţadă, diferit, dar discret decorată, cu cea mai bună piatră de Albeşti. Surorile Irina şi Elena Golescu, ultimele moştenitoare, au donat vila Fundaţiei Pro Patrimonio în anul 2002. Doamna Alexandra Chiliman a coordonat proiectul integrat de regenerare a Ansamblului Caselor şi a Grădinii Golescu, iar arhitectul Adrian Coşa şi prof. dr. ing. Mircea Crişan l-au pus în practică. Cităm din descrierea intervenţiilor care au avut loc, pusă la dispoziţie cu generozitate de semnatara proiectului: „S-a păstrat configuraţia planimetrică intactă, revenind numai la unele deschideri existente iniţial, dar închise în timp. S-au conservat în toate încăperile finisajele originare, pardoseli din duşumele şi mozaic turnat în dependinţe. S-au restaurat ferestrele, uşile şi feroneria. În baia principală s-au menţinut cada şi dulapurile. A fost o intensă activitate de conservare a fiecărui element în parte, în ideea de a reveni după terminarea lucrărilor la atmosfera găsită iniţial în casă. S-a introdus încălzire centralizată, păstrând însă sobele cu valoare decorativă. Împrejmuirea a fost restaurată după modelul din situ. Mobilierul a fost restaurat de un restaurator atestat, salvând astfel multiple piese aflate în stadii avansate de degradare”.

Proiectul de conservare şi restaurare este unul reuşit. Atmosfera a fost re-creată. Este un discurs aplicat despre cum ar trebui făcute astfel de lucruri: cu responsabilitate, grijă şi respect pentru fiecare obiect în parte. În fapt, restaurarea este rodul muncii de mai mulţi ani a arhitectului Adrian Coşa şi a prof. dr. ing. Mircea Crişan. Dar câte case vechi încap pe mâinile profesioniştilor? Puţine. Acestea capătă, însă, un caracter de exemplaritate. Restul sunt victimele inserţiilor abrupte ale noului, subiectul articolului viitor.

Cu casa de Muscel arhitectura tradiţională urbană reuşeşte să se sustragă prejudecăţilor care au planat asupra ei mai multe decenii: balcanism, artă minoră, construcţie slabă, lemn şi sticlă acoperiş de şindrilă, geamlâc. Şi poate nu exagerăm afirmând că edificiul cu pridvor închis sau deschis, cu exponentul său – casa musceleană – este mantaua lui Gogol, din care a ieşit întreaga arhitectură românească modernă.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0