fbpx

Dosar #210. Casele țăranilor și diviziunea morală a muncii

TEXT: Radu Umbreș FOTO: Arhiva Masterului de Antropologie al SNSPA

Economia societății rurale tradiționale face ca gospodăria țărănească tradițională să aibă roluri multiple și interconectate. În modul domestic de producție și consum (Marshall Sahlins), familia extinsă este grupul social ce deține proprietatea asupra mijloacelor de producție (pământ, animale, utilaje) și care organizează extragerea resurselor necesare vieții, de la hrană și adăpost la haine și obiecte simbolice. Membrii trăiesc într-o profundă interdependență unii cu ceilalți, dar orientarea spre exterior promovează o autarhie care, deși aproape întotdeauna imposibilă în practică, rămâne un ideal spre care tinde orice familie. Un om gospodar are pe lângă casă toate cele necesare vieții și nu este nevoit să depindă de tranzacții sau ajutor din partea celorlalți săteni ce sunt, și ei, mânați de dorințe similare de autonomie. Există însă multe excepții, iar una dintre ele se manifestă exact în legătură cu spațiul cel mai important din viața unui țăran.

 

Cea mai veche casă din curtea Anei a fost construită în anii ’30, pe un teren oferit ca zestre de bunicul său matern ca parte a „înțelegerii” dintre familiile părinților săi. Mai mult, familia mamei sale a trebuit să construiască și o casă ca parte a unei negocieri dificile, forțată de o sarcină extramaritală. Principala structură a unei case „din bătrâni” se construia într-o singură zi de muncă colectivă, în care proprietarii invitau rude, vecini și pe oricine dorea să participe la „clacă”, oferind mâncare, băutură și uneori chiar lăutari. Într-o atmosferă de veselie și entuziasm, casa era ridicată de câteva zeci de oameni ce introduceau „vălătuci” de lut cu paie într-o structură de bârne și nuiele, urmată de înălțarea acoperișului. Finisajul urma să fie făcut de membrii familiei, ce ungeau pereții și pardoselile cu un amestec de lut, pleavă și bălegar.

 

Tehnologia era limitată, dar ingenioasă și bine armonizată cu resursele sărace ale locuitorilor – însă și cu nevoile lor reduse. Minimal, casele aveau un hol central, o cameră numită „casa cea bună” în care se păstrau zestrea și alte obiecte simbolice ale familiei și unde erau organizate ritualurile domestice, și o cameră ce servea ca bucătărie și dormitor iarna. Mai toate gospodăriile aveau o bucătărie de vară în aer liber, iar unele familii mai adăugau camere în funcție de posibilități. Însă chiar și o familie destul de înstărită precum bunicii Anei dormeau câte opt într-o cameră pentru a economisi combustibil într-o zonă unde lipsea lemnul de foc.

 

Cea mai mare parte a materialelor erau produse local, iar componente ale caselor vechi erau deseori refolosite: ferestre, uși, bârne, scânduri, pietre de temelie. Tâmplăria, feroneria sau sobele erau executate de experți locali sau cumpărate din târgul din apropiere, fiind printre puținele elemente ce necesitau o investiție monetară obținută din vânzarea produselor pe piețele locale. Cea mai mare parte a efortului de construcție era susținut de munca familiei, fie direct, fie prin organizarea zilei de clacă și activarea rețelelor sociale ale membrilor. Sistemul de ajutor reciproc asigura că fiecare familie contribuie la construirea caselor altor săteni și poate apela la aceștia atunci când au nevoie de ajutor, la fel cum stăteau lucrurile și cu alte forme de muncă colaborativă (cositul sau recolta), dar și în cazul ritualurilor de trecere (nunți sau înmormântări).

 

Perioada comunistă a adus transformări majore ale sistemelor economice, dar și o tehnologie de construcție fascinant adaptată noilor relații sociale: cărămida de chirpici. Spre deosebire de casa „din furci”, locuințele puteau acum fi construite fără a organiza un grup mare pentru munca colectivă. Familia producea cărămizi de lut și paie uscate la soare până când aveau destule pentru a ridica o casă. Schimbarea modului de construire a caselor oglindea marile transformări sociale din jur. Dacă cineva din familie se pricepea (iar mulți bărbați învățaseră diverse tehnologii în cadrul CAP-ului sau pe șantierele din țară la care lucraseră ca muncitori sezonieri sau migranți interni temporari), iar familia avea destui membri în putere, atunci puteau să construiască o casă în câteva săptămâni, fără să apeleze la alți săteni.

 

Localnicii pierduseră proprietatea asupra mijloacelor de producție, iar formele autentice de cooperare intra-sătească erau în retragere în fața colectivizării forțate și a sistemului politic opresiv. Ca mereu în istorie, țăranii s-au adaptat în tăcere, acceptând inevitabilul control al statului, dar păstrând o formă de autonomie economică centrată în jurul gospodăriei. Atomizați politic și economic, ei au rezistat încercării statului de a-i controla folosind „armele celor slabi” (James C. Scott). Cei mai îndemânatici și mai curajoși reușeau să profite de resursele CAP-ului, deseori prin furt legitimat prin exploatarea membrilor de către organizația impusă autoritar de la centru. Cu toate acestea, perioada comunistă a adus diverse feluri de dezvoltare economică, inclusiv accesul la noi tehnologii, cum ar fi betonul sau sistemele electrice care, însă, au creat nevoia de muncă specializată. Deseori familia chema un „meșter” cu experiență în realizarea betoanelor pentru fundație și prispe și pentru ridicarea corectă a zidurilor. De asemenea, instalațiile electrice, acoperișurile de tablă și tâmplăria ridicau probleme tehnice ce depășeau capacitățile celor mai multe familii, care trebuiau să angajeze experți locali.

 

Ana, care moștenise casa veche de la părinți, și-a construit în acest mod un „grajd” (termen local ce indică o clădire cu rol de adăpostire a animalelor, dar și de depozit sau chiar incluzând camere de locuit). Ca o adevărată matriarhă, și-a mobilizat soțul nevolnic și cei trei copii să facă chirpici, a strâns bani țesând iarna covoare și a activat diverse relații sociale construite în timp pentru a asigura resursele necesare construcției. Ioan, unchiul ei, a fost unul dintre cei care au coordonat construcția clădirii, iar activitatea lui a fost recompensată cu produse și reciprocitate în muncă. Deși remunerațiile financiare erau încă restrânse, se vedeau primele semne ale specializării muncii și de dispariție a modului domestic de construcție a locuințelor ce oglindea transformarea agriculturii de la economia domestică spre diviziunea socială a muncii.

 

În momentul terenului meu etnografic, Ana rămăsese singură acasă după ce bărbatul ei murise, iar copiii săi își formaseră propriile gospodării cu sprijinul familiei și al rudelor. Cel mai tânăr fiu plecase la muncă în Germania și începuse să câștige sume mari pe care le trimitea mamei sale. Ea s-a hotărât să extindă și să renoveze „grajdul” și a apelat la Mihai, vărul ei și fiul lui Ioan, care lucrase în Grecia ca maistru zidar la mari proiecte imobiliare. Când criza economică a lovit sectorul de construcții, Mihai s-a întors în satul natal pentru a începe o mică afacere folosind tehnologia și sculele sale profesioniste acumulate timp de un deceniu de muncă înalt calificată. Ana a fost primul său „client”, o oportunitate de a-și face cunoscute calitățile către locuitorii satului, dar și de a relua o relație socială cu o rudă apropiată.

 

Însă societatea și economia se schimbaseră de pe vremea când tatăl lui Mihai lucrase la casa Anei în condiții de întrajutorare între neamuri. Spre deosebire de Ioan, fiul era un expert a cărui specializare îl scotea din sfera autarhiei gospodărești și îl făcea dependent de onorariile financiare primite pentru serviciile sale. De asemenea, tehnologia modernă a betoanelor armate, tencuielilor, termoizolării și a sistemelor de acoperiș nu mai era la îndemâna unui sătean de rând. Chiar și în mediul rural, industria construcțiilor a evoluat în sincronie cu restul economiei, de la agricultură la servicii, prin înlocuirea multispecializării și interdependenței familiale de către profesionalizarea ocupațională. Deși Mihai a oferit un preț preferențial ca pentru o rudă apropiată, relația a devenit una comercială dintre parteneri de afaceri. Rudenia facilitează interacțiunile economice datorită capitalului de încredere dintre părți, dar reciprocitatea transferurilor repetate între neamuri lasă loc tranzacțiilor dictate de raportul dintre cerere și ofertă pe o piață concurențială cu actori economici specializați.

 

Țăranul, acest factotum ce cultiva pământul, croia opinci și construia case, a dispărut treptat prin extinderea piețelor și schimbarea economiei politice de la agricultura de subzistență la colectivizare și apoi la capitalism incipient. Migrația externă și mecanizarea agriculturii, concentrată în jurul câtorva mari producători, a accelerat procesul de diviziune socială a muncii în secolul XXI. Casele sătenilor sunt un barometru al acestor schimbări rapide. Ele seamănă azi mai mult cu locuințele din orașele României, Italiei sau Germaniei decât cu casele în care au crescut actuali migranți transnaționali, de la parchet și termopane la instalații sanitare și mobilier. Familia își pierde rolul de unitate economică de producție, iar membrii săi devin integrați în fluxuri de muncă, tehnologie și capital ce leagă un sat românesc de restul țării și de Europa Occidentală.

 

Tanti Ana și casele vieții sale oferă o imagine a unei arheologii materiale și sociale în care straturile noi vin peste cele vechi, se adaugă sau le înlocuiesc, în care relațiile de producție răspund transformărilor social-politice la nivel global. Autarhia rurală nu a fost niciodată un ideal atins pe deplin, iar modurile tradiționale de construire a caselor prin munca colectivă reciprocă au dispărut odată cu societatea țărănească trecută prin comunism și apoi economie de piață. În 80 de ani, casa rurală a trecut de la vălătuci lucrați de clăcași la blocuri ceramice zidite de maiștri plătiți cu bani peșin, de la bârne recondiționate la cherestea fasonată industrial, de la lut cu pleavă la placare cu polistiren și tencuială decorativă. Sub toate aceste straturi materiale putem citi istoria socială a satului românesc, a relațiilor de rudenie și schimb, a transformării modurilor de producție de la autarhie la diviziunea socială a muncii. În curând nu va mai exista nicio casă „din bătrâni” așa cum nu vor mai exista țărani.

 

* Acest articol este bazat pe un capitol din monografia mea Living with Distrust. Morality and Cooperation in a Romanian Village apărută în septembrie 2022 la Oxford University Press, New York. Toate numele sunt pseudonime, iar unele date au fost schimbate pentru a păstra anonimitatea subiecților cercetării. (Radu Umbreș)

Articol publicat în Dosarul din igloo #210 / rural-actual / octombrie – noiembrie 2022

&nbsp

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0