Castelul Iulia Hasdeu

„Odată înăuntru, ţi-apare templul cu domul deasupra, iar în mijlocul domului ochiul lui Dumnezeu proiectat până jos de reflexul unei oglinzi. De jos pornesc lateral două scări de fier, ce se împreună sus, sub dom, pe o platformă pe care Iisus – în mărime naturală – binecuvântează templul, iar drept sub ochiul lui Dumnezeu e bustul de marmură al Iuliei.“ (Victor Bilciurescu)

Text: Viorica Buică
Foto: Şerban Bonciocat

În 1893, invitat de chimistul Constantin Istrati la casa lui de vară din Câmpina, B.P. Hasdeu se hotărăşte să cumpere parcul vast ce se afla în vecinătatea proprietăţii prietenului său pentru a înălţa acolo un impunător castel în memoria fiicei defuncte. Terminat în 1896, castelul „Iulia Hasdeu”, astăzi devenit muzeu, este poate unic în patrimoniul cultural românesc prin încărcătura simbolică pe care o poartă fiecare detaliu al construcţiei.

Iulia Hasdeu s-a stins din viaţă la numai optsprezece ani, bolnavă de tuberculoză. Copil precoce, a lăsat însă în urmă o adevărată operă, alcătuită din poezii, proză şi teatru în limba franceză, care a fost publicată postum, prin grija părinţilor, la prestigioasa editură pariziană „Hachette”. Moartea prematură a copilei l-a marcat profund pe savantul Hasdeu. La scurt timp însă, după cum mărturiseşte în prologul lucrării „Sic Cogito”, a trăit o experienţă ce i-a trezit interesul pentru enigmatica lume a spiritelor: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosea încă. Într-o seară umedă şi posomorâtă, şedeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. Dar înainte-mi, ca întotdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu; dar fără ca s-o ştie, mâna mea luă un creion şi îi rezemă vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi cum ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. De îndată mâna mea se puse în mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel puţin. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi citii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons cela doit te suffire. Iulia Hasdeu» Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie?” Semnul de dincolo de moarte din partea fiicei sale l-a determinat pe Hasdeu să iniţieze un adevărat cult pentru spiritul Iuliei, mesajele recepţionate prin intermediul mediumilor participanţi la numeroasele şedinţe de spiritism organizate de savant constituind şi punctul de plecare pentru cele două monumente închinate memoriei copilei.
Între 1889 şi 1891, Hasdeu construieşte primul templu închinat Iuliei, în cavoul din cimitirul bucureştean „Bellu”, o construcţie cu un simbolism extrem de complicat, greu de descifrat pentru neiniţiaţi. Multe dintre simbolurile alese pentru acest templu spiritist vor fi reluate în structura castelului de la Câmpina, ale cărui planuri au fost concepute prin raportare la mesajele transmise de Iulia Hasdeu tatălui său. O însemnare din arhiva spiritistă, scrisă cu cerneală neagră şi păstrată nealterată până astăzi, ne dezvăluie şi numele arhitectului care a supus rigorilor arhitecturii desenele lui Hasdeu, precum şi numele constructorului: „Acest castel s’a zidit în anii 1894-1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Hasdeu prin medium B.P. Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, construcţiunea de N. Angelescu.”

Arhitect al Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor până în 1902 şi adept al curentului spiritist, Toma Dobrescu a modificat treptat planul castelului, conceput iniţial ca o catedrală. Se mai păstrează şi azi diverse desene reprezentând părţi componente ale castelului şi elemente ale decoraţiei exterioare, trasate pe hârtie de mâna lui Hasdeu. Ele demonstrează cât de mult s-a lucrat până la forma finală a construcţiei: în şedinţele de evocare, pe filele conţinând desenele realizate cu minuţiozitate, Hasdeu întreba spiritul copilei dacă ce a desenat este bine, dacă un desen „era mai bun decât celălalt”.

Nu detaliile arhitectonice în sine sunt cele care impresionează în primul rând, ci îmbinarea lor, suita nesfârşită de simboluri, regăsibile la tot pasul, care conferă locului o atmosferă cu totul neobişnuită, de o solemnitate aproape stranie.

Poate calea cea mai indicată pentru a sugera atmosfera locului sunt mărturiile din epocă ale celor care au vizitat Castelul Iuliei Hasdeu. Astfel, I.L. Caragiale, într-un articol din „Epoca” (1896), descrie amănunţit vizita la castelul-templu, unde a avut onoarea să-i fie explicate toate detaliile legate de simbolismul clădirii de însuşi Hasdeu. Povesteşte că uşa de piatră se rotea cu uşurinţă, permiţând accesul într-o sală înaltă şi îngustă de unde, trecând printr-un culoar delimitat prin două oglinzi paralele, se ajungea la piciorul unui monument, cu semnificaţia de axis-mundi, ce simboliza Graalul. Caragiale se arată adeseori impresionat de detaliile decoraţiei interioare: „În rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod susţinut de stâlpi subţiri de fier; deasupra acestui pod stă domul albastru, statuia Mântuitorului, o dată şi jumătate mărimea naturală. Statuia este de lemn, şi colorată după stilul evului mediu, este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică deasupra unor nouri (…), cu privirea aplecată spre pământul pe care-l binecuvântează cu amândouă mâinile. (…) Divinul Fiu se înalţă cu faţa către isvorul luminii, către Răsărit. Din vârful domului azuriu, Ochiul lui Dumnezeu înconjurat de stelele infinitului, Îl priveşte aşteptându-L cu dragoste. Domul e luminat de trei uşi, răspunzând pe trei terase şi de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben şi roşu. Dacă îngenunchi în faţa Mântuitorului, capul său divin îl vezi în dreptul ferestrii scânteietoare de lumină, al cărei cadru îl înconjoară ca o aureolă. (…) Aci ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie reprezintă, împreună cu ele, un mare potir: deasupra acestuia, ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului.” Şi alte nume importante ale epocii precum Eugeniu Speranţia, fiul scriitorului Th.D. Speranţia – unul dintre mediumii lui Hasdeu – sau Victor Bilciurescu ne-au lăsat mărturii semnificative despre atmosfera ce a domnit în castel din 1897 până în 1907, când Hasdeu s-a stins din viaţă.

Este interesant de amintit povestea mobilierului original din lemn de nuc, existent în partea de jos a turnului, unde se adunau oaspeţii lui Hasdeu: „Între copacii care au fost tăiaţi când a fost construit castelul era şi un nuc bătrân, cu diametrul de un metru. Din partea interioară a trunchiului retezat la înălţime iarăşi de un metru, Hasdeu a dispus confecţionarea unei mobile cu totul originale: fără a i se îndepărta de fel coaja, suprafaţa superioară a trunchiului a fost frumos lustruită şi astfel remaniată, obţinând funcţiunea de masă, reminiscenţa nucului a fost aşezată în sala circulară de jos, în stânga intrării, lângă fereastră.” (Speranţia)

Din păcate, nu foarte mult din înfăţişarea de altădată s-a păstrat până astăzi. În prezent, monumentala uşă de piatră de la intrare, decorată cu blazonul familiei domnitorului Petriceicu Hasdeu, încadrat de cuvintele lui Galileo Galilei „E pur si muove“ şi de deviza hasdeilor „Pro fide et patria“, este imobilă şi închisă. Intrarea se face acum printr-un turn lateral. Şi la interior au fost operate numeroase schimbări, mai ales că foarte multe obiecte amintite în memoriile contemporanilor au dispărut fără urmă (după moartea lui Hasdeu, castelul a ajuns o ruină). Presa interbelică a atras atenţia asupra „templului metafizic” al lui Hasdeu ajuns „o paragină scumpă”, iar personalităţi precum Perpessicius şi Călinescu au militat în anii ’50 pentru transformarea castelului în muzeu memorial. Cererea lor a avut ecou: după consolidarea, repararea şi restaurarea edificiului (realizată de pictorul Ţenţ), în aprilie 1965, Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu” a fost deschis spre vizitare. Cutremurul din 1977, care a afectat foarte mult clădirea, a determinat însă închiderea muzeului pe o perioadă destul de lungă, procesul de reparaţie şi restaurare nefiind încheiat nici astăzi. Cu toatea acestea, din februarie 1995, Castelul „Iulia Hasdeu” a fost reintrodus în circuitul cultural şi turistic, oferind vizitatorilor o viziune inedită asupra vieţii ilustrului savant B.P. Hasdeu, considerat de Eliade „cel mai învăţat român din secolul al XIX-lea”.

Sălile muzeului (salonul de primire, sufrageria, biroul savantului, camera de zi, camera pentru şedinţele de spiritism etc.) adăpostesc astăzi numeroase obiecte care au aparţinut familiei Hasdeu, de la mobilier şi alte obiecte de artă (tablouri, ceasuri etc.) la cărţi rare şi manuscrise. Chiar dacă majoritatea nu au existat în castel în vremea când a fost locuit, reuşesc să re-creeze atmosfera de viaţă a unei familii cu totul deosebite, de o mare erudiţie şi cultură.

Considerat de Eugeniu Speranţia „o imensă carte, un imens poem de genul celor ale lui Dante sau Milton”, Castelul „Iulia Hasdeu” a fost şi încă este considerat de mulţi o construcţie stranie, după cum mărturiseşte şi Jenica Tabacu, muzeograf-coordonator. Cei ce acceptă însă invitaţia în fascinanta lume a simbolurilor vor avea o perspectivă nouă şi vor afirma, precum Caragiale acum mai bine de un secol: “în fiecare colţ, materia spune ceva”.