Castelul Peleş. Mărturia unei voinţe

„Tot aşa de scumpe ca şi castelul şi comorile de multe feluri erau grădinile pe cari le sădise şi pădurea dincolo de dânsele. Nu era drum pe care să nu-l fi tras el, nu era o terasă să nu fi ieşit din gândul lui, nu era o fântână pe care el să n’o fi plănuit.” Maria Regina României, „Ţara Mea”, Iaşi, 1917

Text: Ruxandra Beldiman
Fotografii: arhiva personală Şerban Bonciocat

„Măreţia acestei construcţii şa castelului Peleş face în ţara întreagă o impresie excelentă şi toată lumea se bucură, fiindcă vede o garanţie a stabilităţii regimului. Chiar de acum îl numesc castelul regesc ceea – ce poate că într-o zi va fi. Dea Domnul ca înainte de toate să devină leagănul Dinastiei noastre, căci fără aceasta viitorul ţărei nu este asigurat.” Aceste cuvinte, cuprinse într-o scrisoare adresată tatălui său în anul 1875, sunt o dovadă de necontestat că principele Carol al României investeşte de la bun început castelul cu o valoare simbolică, fapt pe care îl va reitera cu ocazia inaugurării reşedinţei în acordurile imnului de stat, în anul 1883, în prezenţa guvernului şi a mitropolitului primat. Acestei simbolistici i se audaugă o serie de alte funcţiuni, precum: spaţiu de reprezentare; loc de decizie politică şi, nu în ultimul rând, calitatea de centru de cultură şi, ocazional, spaţiu muzeal, castelul Peleş nefiind doar o reşedinţă de loisir, cu atât mai mult cu cât capitala, până la moartea regelui Carol în anul 1914, se mută anual timp de şase luni la Sinaia.

Principii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, reprezentanţi de vază ai aristocraţiilor locale, utilizau deseori drept reşedinţe de vară proprietăţi private aflate pe cuprinsul ţării, ceea ce nu era cazul principelui Carol I. Statul român i-a acordat acestuia drept de folosinţă asupra palatului domnesc, situat în centrul capitalei, şi a palatului Cotroceni. Tânărul domnitor a dorit însă să-şi clădească propria-i reşedinţă de vară într-o zonă de munte, într-un peisaj care cu siguranţă îi amintea de Sigmaringenul natal. Trebuie spus, în acest context, că principele a adoptat de la bun început una dintre principalele devize ale unchiului său, Frederic cel Mare, care afirma: „îmi place să clădesc şi să decorez, dar numai din economiile mele, fără ca aceasta să coste ceva pe Stat”, deviză pe care a şi dus-o la îndeplinire, căci lucrările întreprinse la Sinaia au fost finanţate în întregime de către regele Carol. Conform datelor furnizate de către secretarul regal particular Louis Basset, în anul 1914, la moartea suveranului, în urma modificărilor, a amplelor lucrări de redecorare şi prefacere a întregului castel, de refacere a teraselor, de modernizare a tuturor clădirilor situate pe cuprinsul proprietăţii particulare regale de la Sinaia, sumele investite se ridică la cifra de peste 16 000 000 lei aur. Regele Carol I şi-a propus probabil încă din primii ani de domnie construcţia unei reşedinţe care să corespundă exigenţelor sale, palatele de la Bucureşti neîndeplinind, în opinia sa, toate condiţiile cerute de rangul şi poziţia sa. În anul 1872 reuşeşte să achiziţioneze Domeniul Piatra Arsă, pe care, începând din anul 1875, se pune piatra de temelie a unui complex de clădiri ridicat în intervalul 1875–1914, cuprinzând: castelele Peleş şi Pelişor, vila Foişor şi o serie de anexe, respectiv nouă edificii. La acest important şantier au participat, la chemarea principelui Carol I, arhitecţii: Wilhelm von Doderer – renumit profesor la Technische Hochschule din Viena (1825-1900), Johannes Schulz (1840?-?) – asistentul acestuia, Andrée Lecomte du Nouÿ (1844-1914) – restaurator al unor importante monumente de arhitectură românească, Carel Liman (1855-1928) de la Viena şi Jean Ernest (?-?), ultimul deţinând funcţia de arhitect şef al biroului de arhitectură al Reşedinţelor de la Sinaia din anul 1928 şi până în anul 1948. Au participat de asemenea decoratori şi ebenişti de renume în epocă, precum J.D. Heymann (1825-1900?) din Hamburg, reprezentanţii casei de decoraţiuni interioare August Bembe, din Mainz, înfiinţată în anul 1780, Anton Pössembacher şi, nu în ultimul rând, Bernhard Ludwig (1866-1939) de la Viena, devenit unul dintre cei mai importanţi creatori şi fabricanţi de mobilă din Imperiul Austro-Ungar, a cărui colaborare cu arhitectul Liman va continua până la sfârşitul anilor 1920. Un rol important, în intervalul 1883-1886, l-a avut şi atelierul austriac Künstlerkompagnie, condus de pe atunci tânărul şi puţin cunoscutul pictor Gustav Klimt (1862-1918). Comanda consta în realizarea unor decoraţii ilustrând trei programe tematice destinate reşedinţei de vară de la Sinaia. Programul cuprindea o galerie de strămoşi ai suveranului, păstrată pe pereţii scării de onoare, ansamblul de frize cu titlul „muze, măşti şi alegorii“, conceput pentru sala de teatru şi o serie de còpii după mari maeştrii.

Arhitecţii şi decoratorii au lucrat la comandă şi, am putea spune, sub îndrumarea directă a regelui Carol I, un comanditar avizat în domeniul construcţiilor, dar şi al istoriei artei. Carol I de Hohenzollern (1939-1914) a fost un demn reprezentant al familiei princiare germane de Hohenzollern din care provenea, familie de amatori de artă, proprietari de importante colecţii de vechi maeştrii germani, de arme, păstrate în castelul familial de la Sigmarignen, colecţii cunoscute şi apreciate în întreaga Europă. Cariera sa, pentru care se pregătea cu pasiune şi asiduitate, era de militar, a frecventat astfel şi cursurile prestigioasei şcoli Vereinigte Militär und Ingineurschule din Berlin (1860-1865). Născut şi crescut într-un mediu de amatori de artă, principele s-a arătat interesat încă de tânăr de domeniul artistic şi a frecventat cu asiduitate cursurile (1862-1863) renumitului profesor german Anton Springer (1825-1901), de la Universitatea din Bonn. Pentru a-şi aprofunda cunoştinţele în domeniile arhitecturii, artelor plastice şi decorative a întreprins numeroase călătorii de documentare în Europa şi Africa. La începuturile domniei sale, era un adept al stilului neorenaşterii germane, stil ce triumfase la expoziţia internaţională de la München în anul 1876, conferind Peleşului, proiectat de Johannes von Schulz şi inaugurat la 1883, un aspect de chalet elveţian tributar acestui stil. Dintr-o corespondenţă, inedită până în momentul de faţă, purtată între Carol I şi regele Ludovic II al Bavariei, ctitor al unui reprezentativ ansamblu de reşedinţe germane din a doua perioadă a secolului al XIX-lea, ni se păstrează opinia suveranului bavarez referitoare la castelul Peleş, datată 23 iulie 1885: „Ich würde sehr gerne das Schloß mit seinen prächtigen Poesie verleihenden Räumen kennelernen“ (mi-aş dori foarte mult să pot vedea castelul cu încăperile sale pline de poezie). Cititor neobosit şi pasionat al revistelor de specialitate şi urmare probabil şi a discuţiilor avute cu arhitectul său Carel Liman, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Carol I se dovedeşte a fi deschis tuturor stilurilor în vogă la acea epocă. Castelul Peleş devine astfel în intervalul 1895-1914, prin intervenţiile cumulate ale arhitectului Liman, dar şi ale regelui deopotrivă, unul dintre cele mai importante monumente reprezentative pentru fenomenul istorist din România, cuprinzând încăperi în stilurile neorenaşterii germane şi italiene, neorococo, neobaroc austriac, Biedermeier, turcesc, maur, dar şi Art Nouveau, încăperi dispuse pe o suprafaţă construită de 3 200 mp, pe patru niveluri. Referitor la una dintre încăperile de aparat în curs de reamenajare în acea perioadă, Salonul Florentin, ni se păstrează opinia reginei României, ce se arăta deosebit de încântată: „(…) Eben macht er seinen florentinischen Saal mit den Ghibertischen Türen darin, den schönsten Bilder, ein wunderbares Plafond und den echtesten Möbeln, die Tapeten von grünem Sammet velours de Gênes, sehr schön” (în acest moment amenajează Sala Florentină cu porţile ghibeline, sunt expuse tablouri deosebit de frumoase, încăperea are un tavan splendid, tapetul este din mătase de Genova, iar mobilierul este original, totul este foarte frumos).

Este şi perioada în care edificiul este supraînălţat cu un etaj, i se adaugă aripa de nord, în care faţada suferă importante prefaceri, şi terasele trec prin importante modificări. „Die Kunst und die Politik machen sich den ersten Platz in dem Herzen des Königs streitig” (arta şi politica dau o luptă pentru a deţine primul loc în inima regelui), scria Carol I în jurnalul său.
Foarte mândru de creaţia sa, suveranul a dorit să o îmbogăţească, achiziţionând astfel importante colecţii de vechi maeştrii, de arme, de covoare, a comandat mobilier special pentru diferitele apartamente sau încăperi destinate oaspeţilor de diferite ranguri, curţii, prietenilor sau personalului. Multe dintre aceste încăperi erau animate de seratele muzical-literare ale Reginei Elisabeta, adevărat mecena. Seratele organizate la castelul Peleş, renumite atât în ţară cât şi în străinătate se bucurau de participarea a importanţi literaţi şi renumiţi muzicieni, directori de orchestre din întreaga Europă. Puteau fi întâlniţi George Enescu, Sauer, Sarasate, Van Dyck, Slezak, Isaye, Pugno, Thibaut, Hubermann, actorii Rejane, Catulle Mendes, scriitorul Pierre Loti etc.

Castelul Peleş, deşi reşedinţă privată, a devenit accesibil publicului din voinţa proprietarului său ca muzeu încă din primul deceniu al secolului al XX-lea. Faptul este atestat de un Regulament de vizitare al Castelelor Peleş şi Pelişor pe perioada cât Familia Regală nu se afla la Sinaia, conceput de către suveran în anul 1911. În acest context este important de subliniat faptul că până în anul 1914, la sugestia şi cu sprijinul financiar al suveranului, sunt publicate trei monografii ale reşedinţei, în limbile germană şi franceză, cu valoare de ghid: Leo Bachelin, Castel Pelesch / Le chateau royal de Sinaia, Paris, 1893; Jakob von Falke, Das rumänische Köngsschloß Pelesch, Wien, 1893; Lindenberg, Paul, Schloß Pelesch und seine Bewohner, Berlin, 1913. Acestora li se adaugă şi cele trei cataloage ale colecţiilor de pictură, arme şi vitralii: Leo Bachelin, La galerie de peinture Charles Ier Roi de Roumanie, Paris, 1898; Julius Scheurer, Die Waffensammlung des König Karl I von Rumänien, (manuscris), 1913; Hrsg. Zettler, Glasgemälde im Castel Pelesch zu Sinaia, München, 1887. Puse în acest context publicaţiile demonstrează viziunea modernă a lui Carol I.

Castelul regelui Carol I se înscrie astfel, alături de Balmoral şi Osborne Castle al suveranilor englezi, Hohenschwanstein pentru Regele Ludwig II al Bavariei, Babenberg pentru primul cuplu imperial german, Sintra, în Portugalia, proprietatea Mariei da Gloria şi a principelui Ferdinand de Sachsen Koburg, Miramare al arhiducelui Maximilian sau Livadia pentru Nicolae al II-lea şi Alexandra de Hessen, în marea familie a castelelor-reşedinţe europene ridicate în intervalul 1860-1900.