Catedrala Neamului, varianta 2005

Catedrala Mântuirii Neamului, îndelung purtată prin Bucureşti, şi-a găsit o nouă şi, se pare, ultimă locaţie. Printr-o hotărâre a Guvernului de la mijlocul lunii martie, un teren de 10 ha aflat în curtea Palatului Parlamentului, pe axul Căii 13 Septembrie, a fost cedat Bisericii Ortodoxe Române pentru construirea Catedralei.

Anchetă realizată de Viorica Buică
Foto: Şerban Bonciocat

Despre cât de adecvat din punct de vedere urbanistic şi simbolic este noul amplasament, se vor pronunţa în paginile următoare arhitecţi, urbanişti, reprezentanţi ai clerului şi alte persoane implicate direct sau indirect în acest proiect.

Viorel Hurduc
Preşedinte Ordinul Arhitecţilor din România, Filiala Teritorială Bucureşti

Orice lucru serios are o poveste care scoate în evidenţă pe de o parte motivaţia deciziei, a subiectului, iar pe de altă parte latura nevoii oficiale sau urbane. S-a vorbit foarte mult despre subiectul Catedralei Mântuirii Neamului şi se va vorbi în continuare, fie despre nevoia în sine de Catedrală, fie despre amplasarea ei în Bucureşti. Locul ei firesc, dacă ar fi să ţinem cont de sensul adevărat al acestei catedrale, este legat de şi se defineşte prin ideea de unitate naţională. Din acest punct de vedere, mărturia unităţii se găseşte în Parcul Carol şi e reprezentată de Monumentul sau Cripta Eroului Necunoscut. Atunci, după primul război mondial, când a avut loc şi unificarea României, a apărut nevoia de Catedrală la nivelul ţării mari. Astfel, locul cel mai potrivit ca semnificaţie şi simbol ar fi cel din Parcul Carol. Acesta este şi motivul pentru care a existat dorinţa amplasării Catedralei în această locaţie chiar şi cu o serie de riscuri din punct de vedere urban sau din punctul de vedere al acceptării bucureştenilor. Lucrul care nu s-a înţeles până acum sau poate a fost prea puţin scos în evidenţă e exact această semnificaţie. Catedrala nu trebuie privită ca o construcţie mare, ca o biserică de care are nevoie Bucureştiul, ci ca un purtător de semnificaţie, ca un simbol extraordinar. Astfel definită, ea reprezintă de fapt nevoia de mântuire a neamului în jertfa unităţii naţionale pe care poporul român a făcut-o de-a lungul secolelor. Trăind într-o linişte aproape totală astăzi, în sensul lipsei de agresiuni ce au existat până acum o jumătate de secol, noi privim mai detaşat subiectul Catedralei şi ne gândim la ea ca la un obiect de care oraşul are sau nu nevoie. Din lipsă de context, ca să folosesc un termen profesional, lucrurile stau atât de simplu că pot fi şi comentate, iar în categoria comentariului intră şi discuţiile pe tema amplasării, ba în parcul Tineretului, ba la Văcăreşti, ba într-un pol urban. Până la urmă, aproape oriunde, acolo unde suprafaţa permite realizarea unei construcţii de asemenea dimensiuni. Dar acesta este un lucru greşit. Datoria arhitecţilor este să înţeleagă în primul rând subiectul, motivaţia şi nevoia de realizare care nu este a unei construcţii, ci a unui simbol. Acest lucru ar trebui scos în evidenţă măcar acum când a fost ales un nou şi, sperăm, ultim loc pentru construire. Plecând de aici, sigur că era justificată dorinţa Bisericii Ortodoxe de a amplasa Catedrala în Parcul Carol, precum şi revolta unui segment al populaţiei Bucureştiului care vedea demersul ca pe o agresiune asupra unui parc.

Fără a mai lua în calcul toate celelalte locaţii care au fost analizate de-a lungul anilor de arhitecţi şi primărie, m-aş opri să compar locaţia din parcul Carol şi cea aleasă de curând, în Uranus (spun Uranus, pentru că Dealul Arsenalului era definit acum 100 de ani prin această stradă, închisă abia în anii ’80). Dacă facem o comparaţie între cele două locaţii, din punct de vedere gabaritic, urbanistic şi ca implicări la nivelul oraşului, categoric amplasamentul din Uranus este superior, şi ca aşezare, ca deschidere, ca şi capacitare a oraşului în interiorul polului pe care îl va naşte Catedrala. Nici se compară cele 1,3 ha oferite în partea de sus a Parcului Carol cu cele 10 ha care au fost atribuite prin hotărâre de guvern de curând. Din punct de vedere urbanistic, amplasamentul din Uranus, situat în partea de vest a Parlamentului României, la o depărtare ce va fi dictată de trasarea bulevardului Uranus prin curtea Parlamentului, este unul care poate rezolva întreaga capacitare a ansamblului patriarhal, din patru direcţii. Deşi par simple, lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă planul urbanistic al capitalei a preconizat această traversare a Palatului Parlamentului prin strada Uranus, ea nu poate fi aşezată oricum, e nevoie de o deplasare înspre est faţă de strada Hasdeu, în ideea de a permite şi rezolvarea unei intersecţii în locul unde strada Berzei taie canalul Dâmboviţa. Strada Uranus, aşa cum a spus şi primarul general interimar Murgeanu, va fi un bulevard cu şase benzi şi cu un spaţiu verde de 9 metri la mijloc, între acestea.

Amplasarea catedralei în Uranus va naşte, categoric, o competiţie în două etape: un concurs urbanistic şi unul de obiect. Ansamblul bisericesc ce va rezulta se va aşeza şi va realiza, la nivelul oraşului, ceea ce toţi ne-am dori, un nou pol urban. Sigur că există un pol urban creat deja de Palatul Parlamentului, iar ansamblul bisericesc nu face altceva decât să dialogheze şi să mărească importanţa zonei la nivelul oraşului. Se va crea un nou pol urban prin dialogul, ca semnificaţie, dintre Parlament şi Biserica Ortodoxă, ceea ce este, după părerea mea, binevenit.

Ar trebui vorbit şi despre drumul parcurs până acum, despre dorinţa Bisericii Ortodoxe de a construi această Catedrală, încă de acum 80 de ani. Mie mi se pare că hotărârea primăriei Capitalei e binevenită pentru că rezolvă o problemă care devenise conflictuală, care degenera în ultimă instanţă în nişte dezacorduri care, după părerea mea, sunt total gratuite şi artificiale. De asemenea, faptul că până acum au existat mai multe proiecte pentru Catedrală e rezultatul firesc al unui drum parcurs. Nu încerc nici un fel de regret şi i-aş sfătui şi pe colegii mei care au participat de-a lungul anilor la aceste concursuri să depăşească momentul, pentru că fiecare etapă e elocventă la timpul ei, e vorba despre un perpetuu exerciţiu profesional. Prin această nouă amplasare, sunt create condiţiile unui nou concurs naţional, care se va desfăşura, după cum spuneam deja, în două etape. Sper că ele se vor realiza într-un timp cât mai scurt cu putinţă, din considerente pe care nu vreau să le comentez acum. Măcar în ideea că s-a evitat prea mult timp luarea unei decizii finale, cred că merită ca breasla noastră să facă un efort şi să realizeze acest concurs cât mai repede, în maximum 5 luni de zile. Din punct de vedere al obiectului în sine, lucrurile au mai avansat în ceea ce priveşe tema concursului.

Ordinul Arhitecţilor Bucureşti a avut nenumărate discuţii la vârf cu Patriarhia Română unde au fost analizate probleme legate de cognoscibilitatea punctelor ce vor fi înglobate în forma nouă a clădirii, s-au definitivat chiar probleme legate de temă din punct de vedere tehnic şi chiar din punctul de vedere al demersului pe care arhitecţii ar trebui să-l parcurgă legat de ideea de for, forme şi limbaj înmagazinată în această construcţie.

Ca arhitect, aş vrea să subliniez că îmi doresc ca de acum încolo să nu mai existe dispute şi comentarii gratuite ale arhitecţilor privind acest subiect. Mi-aş dori să tratăm acest subiect ca pe un simplu exerciţiu profesional, fără comentarii în afara profesiunii noastre. Categoric că fiecare dintre noi are opţiuni, crezuri şi interpretări personale, care nu pot fi însă generalizate la nivelul breslei arhitecţilor.

Îi invit pe toţi colegii să ia ideea de concurs naţional ca pe un exerciţiu profesional la care avem datoria, zic eu morală şi civică, să participăm şi să dăm tot ce-i mai bun, astfel încât, ulterior, să nu mai existe discuţii că nu a fost parcurs subiectul în totală transparenţă şi cu totala participare a arhitecţilor.

Arh. Constantin Enache, urbanist

În legătură cu noul amplasament al Catedralei Neamului, cred că ar trebui să ne preocupe de fapt răspunsul la două întrebări: prima, pentru care suntem mai bine pregătiţi prin formaţia profesională, este dacă locaţia este potrivită unei clădiri reprezentative la nivel naţional, având un volum important şi fiind destinată să primească în anumite momente un număr important de credincioşi. A doua întrebare la care trebuie să reflectăm, dar al cărei răspuns corect nu mai aparţine în exclusivitate urbanismului, ci se îndreaptă şi spre comunitate şi cler, este dacă acesta este locul menit Catedralei Neamului.

La prima întrebare răspunsul este aproape categoric afirmativ din următoarele motive: 1. prin amplasarea aici a Catedralei, zona centrală a oraşului se întoarce cu faţa spre zona de vest a Bucureştilor, o zonă puţin neglijată până în prezent şi astfel intrarea în centrul Capitalei din viitoarea autostradă Craiova, prin Prelungirea Ghencea, Bulevardul Ghencea, Calea 13 septembrie va fi marcată printr-un spaţiu cu valoare reprezentativă şi simbolică; 2. amplasamentul permite amenajarea în faţa intrării principale a unui spaţiu urban tip piaţă, capabil să primească adunări mari de oameni şi în acelaşi timp corect integrat în volumetria înconjurătoare; 3. realizarea unei clădiri cu dimensiunile cerute pentru Catedrală va dura o perioadă destul de îndelungată, un şantier care va presupune manevrarea unor cantităţi mari de pământ şi materiale de construcţie, iar amplasamentul are capacitatea de a asigura spaţiul necesar acestei desfăşurări de forţe fără stânjenirea pentru o lungă perioadă de timp a altor funcţiuni vitale ale oraşului; 4. terenul, prin suprafaţa sa amplă, oferă posibilitatea construirii nu numai a unei clădiri, ci şi a unui ansamblu care să evolueze în timp prin noi adăugiri; 5. înălţimea terenului pe care urmează a fi realizată Catedrala este dominantă în oraş, oferind posibilitatea realizării unei clădiri foarte înalte care să participe la silueta capitaleifără a fi strivitoare pentru cele din jurul său; 6. se reface apropierea fizică, permanentă, reflectare a celei simbolice, dintre stat şi biserică, prin apropierea de clădirea Parlamentului şi a Ministerului Apărării Naţionale; 7. dimensiunea mare a străzilor care mărginesc amplasamentul asigură fluenţa unui trafic intens în momentele de vârf, din direcţii diferite, iar transportul în comun de mare capacitate (metrou şi tramvai) se găseşte la distanţe posibil de parcurs cu piciorul; 8. încercările de apropiere a publicului de zona Parlamentului, prin amenajarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, deşi meritorii, încă nu au dus la roadele aşteptate; amplasarea aici a Catedralei va face ca zona să fie mai vizitată de o populaţie diversă, cu bucuriile, dezamăgirile şi speranţele ei, aşa cum este cea care se îndreaptă către biserică; 9. prin amplasarea aici a Catedralei se creează un loc în oraş şi nu se consumă unul, este un gest dătător de viaţă şi nu unul care să nască dispute şi dezbinare.

Răspunsul la a doua întrebare, dacă acesta este locul menit Catedralei Neamului, va veni de bună seamă peste timp în măsura în care populaţia îşi va însuşi acest gest, dându-i întreaga încărcătură de simbol dorită şi necesară. De bună seamă, gospodarii bisericii trebuie să se străduiască în aceşti ani să asigure banii necesari ducerii către împlinire a trei misiuni în ceea ce priveşte zestrea ei clădită: repararea şi consolidarea vechilor biserici şi ansambluri mănăstireşti neglijate prea mulţi ani, construirea a cât mai multe biserici parohiale, mai cu seamă în cartierele noi, cu concentrări mari de populaţie, şi realizarea unui monument-simbol, o biserică ortodoxă ale cărei dimensiuni să fie corelate cu importanţa Bucureştilor, cu ştiinţa de a construi a generaţiei actuale şi care să reflecte rolul pe care credinţa ar trebui să-l joace în fiinţa viitoare a naţiunii.

Catedrala este un monument-simbol, construirea ei constituie un gest menit să marcheze sfârşitul perioadei de educaţie ateistă instituţionalizată, de antagonism între stat şi biserică, la fel cum dorita Catedrală din anii ’20-’30 de către patriarhul Miron Cristea urma să marcheze momentul adunării românilor într-o singură ţară. Cred însă că efortul constructiv al Bisericii Ortodoxe nu trebuie să se îndrepte numai către acest edificiu-simbol, ci trebuie să se facă simţit în toate cele trei direcţii amintite mai sus.

Arh. Bogdan Bogoescu
OAR, Filiala Teritorială Bucureşti, vicepreşedinte comisia legislativă

În legătură cu noul amplasament al Catedralei Neamului, am participat la o discuţie la care au fost de faţă şi reprezentanţii primăriei, iar în final s-a pus în mod clar problema unui concurs în două etape: în primul rând, un concurs de urbanism ilustrat, după care, în funcţie de rezultatele sale, se va întocmi planul urban zonal şi se va declanşa concursul pentru obiectul în sine sau pentru ansamblul de obiecte care se va construi pe terenul respectiv. Nu cred că există un proiect subteran deja aprobat. Nu cred că Patriarhia mai vrea să declanşeze vreun scandal, de orice natură ar fi acesta.

Terenul pentru care primăria a obţinut aprobări de la Parlamentul României, proprietarul de drept, este delimitat la sud de Calea 13 Septembrie, la vest de strada Naţiunilor, la sud de fostul stadion al Republicii, iar la est de strada Uranus care se va redeschide şi care va traversa parcul. Deja se studiază parcursul din Piaţa Victoriei până la Uranus, pentru a vedea care sunt şansele realizării prospectului cuvenit unei artere de această dimensiune şi care, practic, ar veni paralel cu Magheru şi cu toate axele N-S.

În ceea ce priveşte amplasarea Catedralei în vecinătatea Casei Poporului, respingerea acestui loc pe principii de vecinătate simbolică mi s-ar părea un simplu pretext. În cazul Parcului Carol, obiecţiile erau total justificate. Riguros vorbind, noul amplasament este extrem de favorabil pentru o astfel de clădire. Dacă nici aici nu o punem, înseamnă, practic, că nu avem unde să o punem în Bucureşti. Aici ar fi într-o poziţie urbană bună, ar participa la cetate, nu ar fi izolată într-un parc sau în vreun alt loc abandonat.

Arh. Augustin Ioan

Dintre atributele irefutabile ale unui loc sacru, stabilitatea lui, dincolo de orice instaurări religioase ulterioare, care se pot înlocui una pe cealaltă (uneori violent), este probabil cel mai consistent. Dacă cumva el a şi fost consacrat (adică sfinţit împreună, întreolaltă, de către o ecclesia), atunci probabil că alterarea sau părăsirea lui sunt în egală măsură gafe şi sacrilegii.

Plimbarea cu targa a Catedralei patriarhale prin Bucureşti este, deci, ridicolă. Abandonarea locului consacrat din Piaţa Unirii, care a fost de două ori consacrat, a doua oară chiar de către primul între egalii ierarhi creştini (Papa, în 1999), este un sacrilegiu, deşi fusese ales greşit urbanistic dintru bun început. Modul în care cei din Dealul Mitropoliei – toţi, nu doar bietul bătrân din vârful ierarhiei, care are barem scuza nepriceperii şi pe cea a urmăriri cu obstinaţie a propriei misii – au negociat public problema Catedralei, din 1995 şi până acum, mi se pare dezastruos. Specialiştii în PR lipsesc de pe deal şi nici un sfat dezinteresat din afară nu-i tulbură pe cei care, mi s-a spus ritos, „lucrează cu veşnicia”. Aceasta fiind opinia pe care o am în legătură cu tot ce s-a întâmplat după ieşirea mea din joc, în 2003, după ce am câştigat concursul naţional din 2002, să facem niţică „mică istorie” a unei „mari naraţiuni”.

Nu ştiu dacă prietenii şi detractorii mei vor fi observat, dar eu, la clipa mutării în Parcul Carol a „amplasamentului” prost plasat, m-am retras din joc. Singurele mele pretenţii, de natură financiară, au fost cele cu privire la cele şase luni de lucru post-concurs, împreună cu echipa mea, care a pornit tot timpul de la premisa că lucrarea va fi încredinţată câştigătorului, adică echipei de la UAUIM, pe care am condus-o. Aflând, prin intermediari, că nu mai am obiectul muncii, am trimis PS Vincenţiu Ploieşteanul o scrisoare, prin intermediul OAR, scrisoare prin care solicitam o despărţire amiabilă contra unui onorariu modic, destinat echipei. Mi s-a răspuns penibil, cu aerul cuiva care nu ştie despre ce subiect e vorba.

Am participat, totuşi, la lugubra întâlnire de la Operă, cu o seamă de preoţi, unii cu posturi academice, care vituperau cu ochii bulbucaţi împotriva masonilor, a trădătorilor şi a comuniştilor care fac şi dreg contra BOR: acolo am propus cîteva soluţii de construire împreună şi de coabitare a Catedralei cu mausoleul. Una era, cred, destul de subtilă: păstra mausoleul într-un cilindru de sticlă din ce în ce mai transparentă spre vârf, înfiinţa o nouă turlă, cu opt arce, drept clopotniţă, introducea în malul terasat un muzeu al creştinătăţii autohtone şi, în fine, aşeza biserica însăşi cu estul pe 30 noiembrie, adică de Sf. Andrei, hramul Catedralei. Nici una nu a fost luată măcar în calcul, violenţa de limbaj fiind majoră, spiritele – încinse, iar Sfântul Spirit – absent. Era mausoleul-victimă un edificiu „comunist” (care, totuşi, era inspirat evident din arhitectura de mănăstire moldavă) şi trebuia să dispară. Nu am aflat de la arhitecţi de ce nimeni nu a catadicsit să scrie două rânduri despre arh. Cucu, de care toţi îşi aminteau acum cu drag; de ce nu a protestat nici unul contra faptului că o aşa frumuseţe de monument nu e accesibilă publicului, ci păzită cu armata să nu se fure (singur) granitul. Nu am aflat ulterior nici de ce distrugerea oricăror alte monumente din ţară şi din Bucureşti a putut, vreme de cincisprezece ani, să se petreacă public, fără mitinguri de solidaritate contra; de ce se tăiau pe nevăzute pomii la Parcul Bordei fără marşuri de protest chiar în timpul când potenţiala lor dispariţie era plânsă văcărescian (e vorba de Ienăchiţă, nu de preşedintele Senatului).

Nu am înţeles niciodată de ce totul în România trebuie să fie discutat atât de neprofesionist, de lăcrămos, de incendiar, de neserios. Cum pot intelectualii neamului să fie aşa uşor manipulabili în chestiuni de viaţă a oraşului? Ce-avea a face prim-ministrul de-atunci cu dezvoltarea imobiliară în zona Bibliotecii Naţionale, de a simţit nevoia să facă circul pe care l-a făcut la UAUIM, în faţa machetei proiectului meu? Cum e posibil să dai, în trei ani, patru sau cinci HG-uri diferite? şi, dacă a apăsat pe pedala demnităţii şi a rezistenţei legale, a interesului public, de ce primarul „pupat Dealul Spirii” cu, în definitiv, opozabilul său din tot acest răstimp, la vremea jurământului? Sau ce căutau detractori şi critici publici (ai proiectului şi ai mei), cot la cot cu popii de care îşi râd în bărbi, la ceremonia de prezentare a noului, ultimului (?) amplasament, de la Palatul Patriarhiei?

În fine, trebuie să recunosc că propunerea cu Dealul Spirii este cea mai puţin penibilă (dintre câte-s proaste, urbanistic vorbind, adică toate în afară de cea unde s-a dat concursul în 2002). Desigur, se va vorbi despre proximitatea cu Casa Poporului (mie mi s-a reproşat în scris, vă jur, că am proiectat o Casa Poporului cu cruce, aflată „vizavi” de original, adică la peste 3 km pe hartă, că vine Bin Laden şi pune bombe sub Catedrală, să sară guvernu-n aer, că nu ştiu compoziţie neam etc.); despre „acropola” colaboraţionismului; despre exproprieri. Desigur, deja „se ştie” cine a făcut proiectul, că „se face” peste stadionul ANEF (nu: acolo se construieşte din 1995 cel mai costisitor garaj subteran, cel al deputaţilor, de parcat definitiv bani publici, mulţi, fără a-i verifica nimeni), „se ştie” totul. Ei bine, chiar nu cred că e rău dacă o axă importantă a Bucureştilor se va vărsa nu într-un maidan cu gard, ca acum, ci în Piaţa Catedralei, pe Dealul Spirii. Orientarea e favorabilă, iar nu ridicolă ca în Parcul Carol. Teren este berechet şi e cel mai bun de fundare din Bucureşti. Proximitatea cu Casa Republicii nu a împiedicat nume sofisticate ale artei naţionale contemporane să o populeze muzeal: şi atunci, ce te-ai aştepta de la cezaro-papismul structural al BOR? Oraşul ar beneficia printr-o siluetă zveltă în centrul său vizual (dacă aşa ar ieşi din „concurs”, dacă va fi concurs, cu sau fără ghilimele), care ar contra-balansa pre-eminenţa celei turtite a Super-casei.

Limba turcă ne-a dat numele unui spectacol cu păpuşi pe sfori, ironic, penibil chiar, pentru plebe: karaghioz. Credeţi-mă, am făcut parte din el şi nu mă victimizez: pentru aproape un an, am crezut că un concurs naţional de arhitectură chiar este ceva serios dacă e făcut după toate regulile solicitate vituperant de OAR şi de UAR, cu o temă onorabilă, pentru un proiect corect urbanistic, unde în juriu au fost reprezentate la înalt nivel toate instituţiile statului şi ale oraşului. Ulterior, am crezut că este interesul OAR şi UAR să insiste pe respectarea unui concurs câştigat de câţiva confraţi tineri, de vreme ce au comisii pentru promovarea concursului ca unic instrument de adjudecare a lucrărilor de interes public/naţional. Am crezut că am prieteni şi ei mă vor apăra public, ştiind că nu merit chiar toate lăturile care mi s-au vărsat în cap. Ei bine, m-am înşelat! Nu am, nu am avut niciodată şi, oricum, nu mai am acum decât unul sau doi prieteni care au riscat cu onoarea lor să garanteze public că nu sunt, totuşi, chiar o canalie. Restul îmi apar acum drept cunoştinţe ocazionale, fantome care îmi traversează biografia şi pe care trebuie să le suport din vreme în vreme, dar cărora nu le mai caut tovărăşia. De ce am binemeritat asta de la compatrioţii mei? Întrucât am riscat şi am câştigat. Şi nu trebuia să câştig eu.

Îmi asum consecinţele care decurg pentru biografia mea din această dioramă cu fiinţe împăiate, căreia nu îi (mai) aparţin. O singură altă observaţie mai am cu privire la subiectul catedralei acesteia şi îl închei: pe mine nu mă mai interesează absolut nimic şi nimeni dintre cei care au fost implicaţi în această tristă şaradă cu final deschis. Nici „beneficiar”, nici „colegi de breaslă”, nici „funcţionari publici”, nici „lideri de opinie”, nici reprezentanţi ai „autorităţilor” publice, fie ele „locale” sau „naţionale”. Am încheiat acest episod din viaţa mea cu o carte, albumul concursurilor din 1999 şi 2002, apărută la Noi Media Print în, acum defunctă, colecţia „Prispa – Arhitectură din România”. Restul, ar zice Ecleziastul, nu e decât risipire şi vânare de vânt.

Cristina Olga Gociman
OAR, Filiala Teritorială Bucureşti, vicepreşedinte comisia organizatorică

Bucureştiul duce lipsă de pieţe şi de spaţii de tip comunitar. Mie mi se pare că asocierea celor doi poli, religios şi politic, în cazul noului amplasament al Catedralei Neamului, poate să fie o motivaţie pentru a crea un astfel de spaţiu. El nu trebuie să fie ca un fund de sac, trebuie să fie un spaţiu care să adune lumea, trebuie să devină un pol urban. Cred, de asemenea, că amplasarea Catedralei în vecinătatea Casei Poporului este un gest public de provocare, în primul rând pentru că este prima investiţie majoră care modifică conformarea urbană centrală a oraşului Bucureşti. După Revoluţie, nu a mai fost făcut nici un gest public de amploare în oraş, în nici un domeniu.

Paul Gherasim, pictor

Nu cred că noua locaţie este una potrivită. Acum, în Casa Poporului funcţionează Parlamentul, centrul vieţii politice, alături e un hotel important, de mari dimensiuni, mai e şi Ministerul Apărării, iar de curând s-a deschis în incinta Palatului Parlamentului şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Probabil că Instituţia Bisericească nu dă importanţă tuturor clădirilor care se vor găsi în jurul Catedralei, chiar şi Muzeul de Artă Contemporană poate veni cu lucruri în contradicţie cu ceea ce se petrece în Biserică.

Nu mi se pare normal că Biserica vrea un loc central din punct de vedere urban pentru Catedrală. Oare Biserica nu e ea însăşi centrul, are nevoie de un alt centru? Nu cred că oamenii îşi vor părăsi parohiile pentru a se îndrepta către Catedrală, chiar dacă va fi amplastă într-un pol urban. Dacă se face Catedrală, ar trebui să se facă după nevoi, nu urmând un gând de mândrie, pentru a arăta şi noi că putem. Dacă este nevoie de o biserică mai mare, să se facă, dar nu pentru a aduna credincioşii din toate parohiile deja existente. Iar în ceea ce priveşte locaţia cea mai potrivită, am mai spus-o şi o repet, Văcăreştii aşteaptă. Există acolo o tradiţie, un altar părăsit care aşteaptă să reînvie. Eu nu văd construcţia decât acolo, mai ales că au existat mişcări pentru ca Văcăreştii să redevină ceea ce ar trebui pentru Bucureşti.

N-ar trebui să se înţeleagă că, dacă nu suntem imediat de acord cu aceste hotărâri ale Patriarhiei, am fi împotriva Bisericii. Dimpotrivă, conştiinţa ne spune că lucrul ar trebui făcut în aşa fel încât să iasă foarte bine. După atâţia ani de zile în care s-au tot schimbat locaţiile pentru Catedrală, lucrurile se fac tot în grabă. Când eşti grăbit, timpul te fugăreşte şi nu mai ştii unde să te opreşti, tot alergi… Orice biserică se ridică pe un loc, iar acesta trebuie să-i inspire pe arhitecţi, ei trebuie să compună cu ansamblul deja existent acolo. Mereu s-a pierdut mult din cauza grabei, a nerăbdării, a lipsei de pace sufletească, iar fără, nu se poate. Am încercat să facem Catedrala după cum a vrut omul, nu după cum vrea Dumnezeu. Locul ales acum mi se pare sfârşitul, capătul, o fundătură.

Părintele Iustin Marchiş

Arhitecţii care chiar sunt implicaţi în viaţa Bisericii, cei pe care îi preocupă şi îi doare dacă un astfel de proiect n-ar fi la locul potrivit, sunt împotriva noului amplasament din spatele Palatului Parlamentului. Noi am respectat mereu părerea specialiştilor, şi în cazul locaţiei din Piaţa Unirii, când s-a spus că nu e potrivit să pui o biserică de asemenea dimensiuni în mijlocul şoselei şi mi se pare firesc, şi în cazul locaţiei din Parcul Carol, unde s-a intrat în conflict cu autorităţile şi populaţia, mai ales că locul nici nu era foarte solid. De data aceasta, sunt mulţi care cred că terenul ales este mai sigur, mai mare şi deci mai potrivit. Am tot respectul pentru părerea specialiştilor.

Noi am discutat în jurul Bisericii noastre şi vreau să spun în primul rând că suntem bucuroşi că a încetat scandalul, aceasta e bucuria noastră cea mai mare, pentru că înainte de a zidi ziduri, ar trebui să ne zidim noi. Revenind la noul amplasament, locul ales acum pentru Catedrală mi se pare cel mai nepotrivit de până acum, iar aceasta din cauza vecinătăţilor. Ştim câte jertfe au fost în acel cartier unde biserici au fost demolate, case au fost distruse, suflete de oameni şi-au pierdut echilibrul, nu mai vorbim de câţi muncitori şi-au pierdut viaţa lucrând la construcţia Casei Republicii. Prin urmare, memoria nu e pozitivă. Patriarhia a acceptat acest loc care i-a fost propus poate şi pentru că nu mai vrea să intre în conflict cu nimeni. Nu putem face abstracţie de faptul că, în lumea în care trăim, există o putere politică ce hotărăşte anumite lucruri, cât de democratic, cât de comunitar (asta e discutabil), dar nu putem ieşi de sub zodia politicului.

Revenind la locul ales de primărie, clădirea aceasta în care funcţionează Parlamentul nu e cea mai bună vecinătate nici dacă ne gândim cum s-a făcut, nici dacă ne gândim cum arată. În plus, într-o aripă, s-a deschis un muzeu de artă contemporană. Noi nu putem fi siguri, dat fiind că nu e un muzeu static, că nu va face expoziţii pe care nu le putem sfinţi. Mai departe e un hotel cu restaurante şi alte anexe care iarăşi nu sunt vecinătăţi potrivite. În concluzie, Parlamentul în forma lui de acum, ca şi clădire, nu e o vecinătate onorantă şi cuvioasă.

Dacă vorbim de tradiţie, e limpede că toate cele duceau în trecut spre Biserică. Întrebarea este dacă această catedrală va putea să facă abstracţie de clădirea uriaşă din jur, dacă lumea va socoti că Biserica e, de fapt, locul important? O astfel de biserică ar trebui să atragă în jurul ei ceea ce e cuviincios. Noi nu avem încă limpede noţiunea de centru în sensul adevărat, nici lumea laică, dar nici lumea bisericească, ce socoate că trebuie să se aşeze undeva unde deja există un centru ca să fie în centru. Am spus întotdeauna că ar fi potrivit ca această Catedrală să fieamplasată în locul cel mai frumos cu putinţă din oraş. Iar aici într-adevăr e loc de discutat cu arhitecţii, cu urbaniştii, cu diverse personalităţi.

Marea răspundere în ceea ce priveşte Catedrala nu e numai pentru cei care conduc Biserica, ci şi pentru noi toţi, care suntem direct sau nu, implicaţi în acest proiect. Şi nu vorbesc numai de generaţia noastră, despre care s-a spus că se simte cu conştiinţa încărcată şi doreşte neapărat să zidească această Biserică, pentru ca să moară liniştiţi. Ne asumăm o responsabilitate pentru ceea ce va urma în timp, pentru comparaţiile care se fac cu Bisericile Ortodoxe surori, cu Biserica Catolică. Noi avem exemplul pozitiv al Greciei care a reuşit, înnoind cu măsură, să se plaseze într-o tradiţie pe care ei au păstrat-o mai bine decât oricine. De altfel, există o legătură între cum construieşti în general şi cum construieşti biserici.

Am uitat poate să subliniez un lucru important în legătură cu Catedrala care se va construi. Ca toate bisericile episcopale, mitropolitane, ea va avea regim de mănăstire. Acolo vor sluji monahii şi e important să se slujească liturghia, nu numai să aibă loc ceremonii patriarhale sau soboare cu fast. Iar din acest punct de vedere, vecinătăţile apar cu atât mai nepotrivite. Biserica are semnificaţie în cotidian, nu numai în zilele festive, tocmai de aceea trebuie gândite cu atenţie nu numai amplasamentul ei, ci şi dimensiunile care ar corespunde unei astfel de construcţii.

Remus Cernea, Director executiv „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă“

Campania „Salvaţi Parcul Carol, salvaţi statul de drept!” a reprezentat un exemplu de reuşită a societaţii civile în împiedicarea unui abuz al alianţei toxice pentru democraţie dintre Biserica Ortodoxă Română şi autorităţile cele mai înalte ale statului. Faptul că pentru cauza salvării parcului şi a mausoleului s-au mobilizat persoane cu interese şi preocupări foarte diferite arată că această cauză a fost una justă. Înalţii ierarhi ortodocşi şi susţinătorii bisericii au acreditat, în repetate rânduri, ideea că cei care protestează sunt de fapt un soi de neo-comunişti întârziaţi sau indivizi mânaţi de interese obscure, antiromâneşti şi antiortodoxe. Iată însă că cei care au susţinut protejarea patrimoniului cultural şi ecologic sunt arhitecţi reputaţi, astronomi, personalităţi publice, jurnalişti recunoscuţi, cetăţeni simpli, membri ai unor ONG-uri respectabile – în majoritate, persoane de confesiune ortodoxă. Mai mult, faptul că legile şi constituţia României fuseseră încălcate de proiectul ridicării Catedralei Mântuirii Neamului în Parcul Carol, este demonstrat, dacă mai era nevoie, şi de faptul că însăşi B.O.R. a acceptat, după schimbarea puterii, fără alte comentarii noul amplasament de lângă Palatul Parlamentului pentru ctitorie. Această experienţă ne pune în faţa unei teme importante pentru viitorul democratic al ţării şi pentru climatul de toleranţă interconfesională care trebuie construit aici: separarea fermă dintre stat şi biserică, ca o condiţie absolut necesară pentru libertatea de religie şi conştiinţă.