fbpx

Editorial #193: Ce urmează?

Numărul 193 al igloo / decembrie 2019 – ianuarie 2020 este coincidental cu aniversarea a 30 de ani de la Revoluție. Deschidem acest număr cu o rugăciune care conține gânduri de recunoștință, respect și reculegere pentru toți cei care au crezut că se poate trăi liber, pentru cei care nu mai sunt și pentru aceia a căror durere de a fi pierdut pe cineva drag crește în timp.

În apropierea schimbării anului, întrebarea „ce urmează?” e firească, ea face parte din noi și izvorăște din speranță. A devenit parte din metabolismul trecerii de la an la an să ne întrebăm ce va fi mai departe. Unii dintre noi încearcă să privească înapoi fie cu blândețe, fie critic. Alții își însușesc cronic această întrebare fie din dorința de a fi mai buni sau de a face mai bine. Această întrebare este însă simultană cu o promisiune mărturisită sau nu, conștientă sau nu.

Pentru editorii igloomedia și pentru igloo „o revistă albă despre spații” este, credem, legitimă așezarea acestei întrebări în arhitectura contemporană din România a ultimilor 30 de ani. Ca să răspunzi la „ce urmează?”, trebuie să începi cu „ce a fost?” și „cum a fost?” Perioada care a trecut din decembrie 1989 a avut pentru arhitectura contemporară din România momente fertile, viteze de evoluție și decantare diferite. Probabil că este adecvat să ne referim la arhitectura din România și nu la arhitectura românească, pentru că, spre deosebire de alte secole, mișcări, convingeri estetice și fenomene la noi – cu excepția unor întârzieri și defazări fermecătoare față de restul Europei – nu există un corpus comun, o direcție.

Prin analogie însă, anumite comportamente generate de confruntarea cu noul, cu neobișnuitul, cu lipsa de habitudini și consistență a gestului s-au transferat – la începutul perioadei de democrație – din manifestările de zi cu zi în arhitectură. De pildă, apariția, în anii ’90, a primelor restaurante de tip fast-food în România i-a determinat pe unii dintre concetățenii și chiar conaționalii noștri să transleze fastul de a ieși în oraș la ambientul convenabil al punctului de alimentație publică. Astfel, cu o puritate nevinovată, oamenii se îmbrăcau de seară pentru a merge la fast-food. Tot așa, casele oamenilor, cu o naivitate stranie, au dorit să arate tot ceea ce au cumpărat aceștia mai bun. Într-o anumită perioadă de început, clădirile din România erau un rezultat al punerii în operă al unor noi sisteme și nu neapărat încununarea unui deziderat, a unui concept, a unei idei care guvernează și subordonează toate alegerile.

Apoi, mai târziu, când frontierele s-au deschis și vizele au dispărut, în perioada în care, din punct de vedere social, România a devenit o mână de lucru interesantă pentru piața Europei, arhitectura orașelor mici și a satelor a fost amprentată de migrație. Cum? Modelul unei locuințe ieftine de periferie milaneză sau al unui imobil de apartamente gestionat de primărie într-un fost cartier muncitoresc din proximitatea tangențialului roman a migrat la rândul său în Borșa, sau în Florești, sau aiurea. Succesul aparent al unei vieți mai bune și a posibilității de a câștiga un trai face sinonimia între arhitectura de margine a unui oraș de împrumut și manifestarea unui vis acasă. Așa se explică de ce apar blocuri în satele din România.

Alte modele sociale se manifestă mult mai fin, mai imperceptibil la o privire de pe stradă sau din bulevard și aduc în spațiile interioare ale caselor românilor camere construite de dragul mărimii (în competiția de metri pătrați construiți) sau dressing-uri imense și – obligatoriu pentru un anumit status-simbol – piscine.

În cei 18 ani de la prima apariție, revista igloo a reușit să mapeze substanțial, să selecteze relevant și să exprime printr-un conținut original devenirea arhitecturii contemporane din România, cu bune și cu rele. Fără pretenția unei istorii (în pași repezi sau cumplit de bine documentate) probabil momentele caracteristice se enumeră astfel: un entuziasm al reconstruirii și re-evaluării reperelor moderniste și neo-românești a marcat anii ’90 prin expoziții, cataloage și intervenții arhitecturale cu justă măsură. Nevoia de casă și fuga de bloc – ca mod prim de manifestare a libertății – a generat creșteri anormale și fundamental lipsite de reguli de construire și vecinătate, care au adus orașelor din România un paradox: periferiile bogate; perioada de creștere a firmelor de construcții și de diversificare a materialelor de finisaj generează în arhitectura contemporană românească, în anii 2000, o bogăție necontrolată, uneori tributară opulenței și alteori observabilă tocmai prin rolul asumat de excepție de la regulă, adică prin rezervă, ton reținut, esențializare. Până la criza din primul deceniu al anilor 2000 poate că fenomenul arhitectural românesc și-a afirmat particularitatea: cazul. Da, pentru că o istorie recentă a arhitecturii contemporane din România este o sumă heteroclită, divers texturată și incredibil de atipică de cazuri.

Putem discuta de cazuri dispersate, de proiecte separate, de autori distincți care amprentează realitatea spațiului construit din România. Tocmai lipsa de unitate, de „școală”, de omogen, de coincidental și reperabil este caracteristica arhitecturii recente din România; deceniul doi al secolului în curs debutează cu promisiuni și, poate, cu speranțe: dezvoltările imobiliare de la marginile orașelor aduc locuințe colective ca alternativă la periferia bogată, clădirile înalte de birouri accentuează locuri sau intersecții și speră să civilizeze zona, câteva hoteluri și bănci reușesc să reabiliteze fondul construit existent, oferind orașului șansa unei pulsații noi.

Întrebarea ce urmează rămâne deschisă.

Editorialul din igloo #193_BigCityLights

igloo_193-shop

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0