Ceai cu un bemol, cu b de la beduin
In the desert you can remember your name / ‘cause there ain’t no one for to give you the pain… Ai închis ochii, gîndul a rămas proptit în I’ve been through the desert on a horse with no name / It felt good to be out of the rain / In the desert you can remember your name… Știi dintr-odată că ai ajuns acolo, că ești unde voiai să fii, chiar și fără să mai fi fost vreodată. Sau că ai fost și între timp ai uitat.
Ești în faţa unui cort cu pînza ţesută din păr de capră. Lîngă tine, un om stă pe vine și face un foc din surcele de oud. Suflă în flacăra mică, focul crește vîlvătaie, fumul miroase a trei arome deodată, nu te poţi hotărî care, forme, alburii se ridică încet, ca umbre de djini. Beduinul ăsta din faţa ta, care stă pe vine și-ţi face ceaiul cum știe el mai bine, e prietenul tău tăcut. Sub legea deșertului, oricine se apropie de cort la ceasul popasului caravanei devine oaspete și prieten. El ţi-a devenit prieten de îndată ce te-ai apropiat. Nu te-a întrebat nimic, și asta îţi place, nici cum te cheamă, nici de unde vii, nici cît o să stai.
E slab și uscat, are mîini pricepute să miște vase de aramă, dar și frîie de cămilă. Pielea lui are culoarea curmalelor din care te invită să mănînci. Se uită la tine și vezi că are înfăţișare aprigă de pasăre de pradă și pielea încreţită de la atîta soare. E omul lîngă care ţi-ai găsit adăpost pentru o vreme. Pentru îndelung doritul drum prin deșert. Te uiţi cum mîinile i se mișcă sigure, știi că ritualul trebuie dus la capăt.
Peste cele trei pietre puse căuș din jurul focului, prietenul tău tăcut așază un ibric zvelt în care toarnă apă. E obligatoriu ca ceaiul să fie făcut la foc de lemne de oud. Te uiţi cum în alt vas de aramă pune abundent zahăr, pulberea cade în nesfîrșit clinchet de cristale mărunte.
Ai timp să te întrebi de ce ești acolo și să înţelegi că nu e nevoie să vorbești și asta te bucură, de parcă de-aia ai și venit, ca să înveţi să taci. Apa din ibricul aflat deasupra focului de lemne înmiresmate, în care între timp a pus miriade de fire de ceai negru, începe să fiarbă învolburat. Ridică ibricul ușor, iar licoarea mai bolborosește o vreme, arămiu-întunecat și sonor. Obiceiul cere să ridice și să ţină înalt, apoi și mai înalt, vasul care încă zumzăie fierbinte. Cu un gest grav și larg, de mag, îl înclină ușor și-apoi toarnă licoarea arămie, de sus, în fir subţire, pînă ajunge toată pe patul de zahăr din vasul de aramă aflat la-ndemînă. Fiertura coaptă și răscoaptă pătrunde încet în materia care se dizolvă în susur. Beduinul-mag, prieten de-acum – doar e făuritorul tău de ceai în pustie – agită rotund vasul, ca licoarea și pulberea să se înghită egal. O poţiune groasă și grea rezultă din materii simple, călătorite însă pe spinări de cămile plecate la drum prin deșert.
Dacă tu te-ai rătăcit, ei, beduinii, te vor ajuta să te descîlcești din drumuri și din ispite. La ceas de răgaz, ceaiul pe care ţi-l oferă e zălogul împrietenirii mute și necondiţionate. Cît timp stai la foc de oud și la ceai cu beduinii, nimic rău nu ţi se poate întîmpla. Ești în afara timpului, ești în afara primejdiei. Oaspete de beduin dacă ești, vei fi apărat cu orice preţ, cel puţin trei zile. Onoarea ta este onoarea lui. Legea deșertului îi cere ca orice om care i se apropie de cort să fie primit ca prieten. Ești anonim, necunoscut, dar omenit cu ceai dulce și gros și recunoscut ca prieten.
Nimic nu miroase mai bine a libertate un ceai cu beduinii în deșert. Și nimic nu e mai înspăimîntător. Nu e nicio răspîntie pe care să o faci vinovată de rătăcirea ta. Ai tot orizontul înainte și tot cerul deasupra, dar nu ai nici măcar nume (nimeni nu te-a întrebat, iar tu încă nu l-ai spus). Ești și în același timp nu ești.
Text apărut în Banchiza Urbană 12 / primăvară 2019
