Centrul Cultural Gabriela Mistral
Trăim vremuri în care ne este mai uşor a demola clădiri, decât a le renova sau reabilita. Şi totuşi, obiectele şi clădirile ce ne înconjoară au propria lor istorie, o identitate ascunsă pe care trebuie să o (re)descoperim şi să o adaptăm funcţiunilor contemporane, pentru ca oraşele noastre să aibă o imagine armonioasă. Proiectul prezentat în aceste pagini este un exemplu de structură deja existentă care a primit o a doua şansă, după incendiul care a devastat-o în anul 2006.
Clădirea Diego Portales, numită acum Centrul Cultural Gabriela Mistral, a jucat un rol-cheie în timpul schimbării de administraţie a statului Chile, în urmă cu trei decenii, fiind martora unor vremuri de agitaţie politică, când întreaga ţară era dominată de disensiuni de natură ideologică şi socială. Construită ca simbol al „omului nou” în timpul preşedinţiei lui Salvador Allende, a devenit mai târziu, imediat după lovitura de stat, sediul guvernului militar şi, implicit, al „puterii absolute”. După 30 de ani de existenţă, clădirea a fost închisă pentru public, fiind păzită de armată, şi a devenit, mai întâi palat guvernamental şi, apoi, sediul Ministerului Apărării, funcţie pe care a îndeplinit-o în timpul a patru administraţii democratice. În acest timp, s-a transformat într-o construcţie „cu personalitate dublă” în termeni de imagine, funcţionalitate şi identitate.
Clădirea a fost construită într-un timp record (între 1971 şi 1972) şi, pentru a-i oferi o puternică marcă identitară, arhitecţii i-au creat un acoperiş de proporţii monumentale. Sub acest acoperiş au configurat spaţii şi structuri programatice, fiecare cu o destinaţie bine definită încă din timpul lucrărilor de construcţie. La scară urbană, impactul clădirii a fost enorm, ea fiind ridicată aproape de bulevardul principal din Santiago (Alameda), în cadrul unui vechi cartier de locuinţe familiale în stil franţuzesc. După incendiul din 2006 care a afectat-o serios, guvernul chilean a organizat un concurs internaţional de arhitectură pentru recondiţionarea structurii rămase în urma calamităţii. Proiectul birourilor Lateral şi Fernandez Arquitectos a fost selectat dintre 55 de propuneri, în contextul unei ample polemici mass-media în legătură cu viitorul clădirii.
Dintr-o perspectivă urbană, strategia adoptată de arhitecţi a fost să dezvolte proiectul pornind de la ceea ce se află în jur, nu de la clădire în sine, concentrându-se asupra posibilităţilor de a crea noi spaţii publice urbane, care să o integreze în vechiul ţesut al oraşului. Printr-un design mai complex, a fost stabilit un nou tip de relaţie între obiectul arhitectural şi oraş. Întreaga structură a fost proiectată după principiulul transparenţei: interioarele se deschid către oraş şi o serie de raporturi urbane se stabilesc chiar sub acoperişul monumental şi în cadrul structurilor „cu funcţie liberă” de sub acesta. Clădirea este transparentă şi din punct de vedere funcţional, aflându-se la îndemâna comunităţii locale prin intermediul mai multor programe sociale. În plus, mai mulţi investitori, stakeholderi şi instituţii s-au arătat interesate de acest nou punct de referinţă în cadrul oraşului.
Noua clădire în sine constituie astfel un canal important de promovare a activităţilor pe care le găzduieşte, împingând oferta culturală şi către exterior. Ea oferă oraşului o infrastructură publică nouă, contemporană, tocmai printr-o serie de spaţii publice de calitate ridicată: vorbim de un spaţiu dedicat artelor şi culturii, deschis publicului, care integrează comunitatea locală în activităţile sale zilnice. În timpul procesului de design, cea mai mare provocare a fost respectarea conceptului de transparenţă, în condiţiile în care clădirea urma să conţină săli de spectacole şi de repetiţii care, prin definiţie, trebuie să fie spaţii închise. Prin urmare, arhitecţii au creat o serie de faţade transparente din oţel tip corten, care se pot deschide şi închide gradual, trecând de la faza de închidere completă la cea de deschidere completă, în funcţie de activităţile ce au loc în interior. Faţada corten a fost soluţia perfectă, mai ales că foloseşte un material nobil, prezent în proiectul iniţial. De această dată, arhitecţii au explorat posibilităţile oferite de oţel ca material, folosindu-l pentru acoperişuri, plafoane şi podele, în formă netedă, pliată sau perforată, cu diferite densităţi. Celelalte materiale folosite – betonul gri, plăcile de lemn şi sticla – au fost, de asemenea, alese pentru expresivitatea şi minimalismul lor.
Clădirea este împărţită în trei corpuri, adăpostind tot atâtea zone dedicate funcţiunilor principale: centru de documentare, săli de repetiţii şi o sală de spectacole cu 2 000 de locuri. Cele trei corpuri sunt separate la nivelul parterului, astfel încât vizitatorii să înţeleagă diferenţa dintre programe în timp ce parcurg spaţiul. Pe verticală, fiecare corp este organizat prin intermediul unor holuri verticale ce se înalţă pe trei niveluri, cu vedere spre spaţiile publice, ajutând la orientare şi invitându-i pe trecători să exploreze clădirea. Pentru amenajarea sălii de spectacole, arhitecţii au folosit cele mai avansate tehnologii disponibile pentru design, acustică şi iluminare. Panourile interne au fost proiectate de o echipă de ingineri specializaţi în acustică, înclinarea fiecăruia dintre ele fiind atent calculată pentru a direcţiona sunetul spre spectatori şi, în acelaşi timp, pentru a conferi sălii un aspect contemporan şi intim.
Per total, rezultatul reprezintă un răspuns bine gândit, coerent, dat unei teme complexe din punctul de vedere al implicaţiilor politice şi al referinţelor identitare din cadrul oraşului. Rămâne, însă, deschisă, întrebarea: ce forme poate lua arhitectura contemporană în oraşe încărcate de istorie astfel încât să răspundă nu numai cerinţelor politice, ci şi nevoii de a crea o nouă infrastructură, clădiri şi spaţii publice de calitate?
