Bucolicul, idilicul — peisajul în genere — sunt teme/categorii ajunse pe muchia inerției, ce nu prea mai spun nimic privitorului de azi în lipsa unui anumit filtru sau cadru de receptare care să le repună în tensiune. Iar la Constable tensiunea, vitalul vin din caracterul experimental – în sens științific — al artei sale: „Pictura este o știință și ar trebui practicată ca o cercetare a legilor naturii. Pentru ce, atunci, pictura de peisaj n-ar putea fi considerată o ramură a filosofiei naturale, în care tablourile nu sunt decât experimente?” Experimentul va rămâne o constantă a căutărilor sale, „o cale de ieșire din închisoarea stilului, către un adevăr mai deplin”.

În primul rând, Constable a înțeles că „a vedea natura” nu e ceva „natural”, ci un lucru care se învață; și nu doar prin imersare și observație directă — ceea ce el a făcut oricum toată viața, complet absorbit de peisajele Angliei —, ci și prin „amintirea imaginilor create de artă”, deci prin cunoașterea și asimilarea vechilor maeștri. Cheia acestei situări o dă o afirmație a lui Charles Robert Leslie, autorul unei cunoscute biografii a artistului: „Atunci când se așază să facă o schiță după natură, primul lucru pe care se străduiește să-l realizeze este să uite că a văzut vreodată un tablou.” O imposibilitate, desigur, căci tablourile persistă, ba chiar anterioritatea lor e calea spre o percepție mai pură a naturii. Constable însuși se alimentează din această tensiune irezolvabilă. Iată ce spune despre Suffolk, regiunea sa: „Pentru un pictor este un peisaj cum nu se poate mai încântător. Am impresia că îl văd pe Gainsborough în fiecare gard viu și în fiecare arbore scorburos.” Și tot el, la fel de grăitor: „În ultimii doi ani am alergat necontenit după tablouri și în căutarea adevărului la mâna a doua…”

Expoziția reconstituie, de altfel, toate aceste filiații cu alți artiști, fie ei mărunți, de la care Constable, cu o conștiinciozitate de cercetător, a învățat. Cum a învățat, de pildă, dintr-o carte de desen să „copieze” nori — nu pentru a vedea cum „arată” norii, ci, explică Gombrich, pentru spectrul de posibilități de expresie și de receptivitate vizuală pe care ți-l generează un astfel de gest aparent servil. Tot el conchide astfel: „Nu există imagini ale norilor mai apropiate de adevăr decât cele pictate de Constable.” Și nu e singurul emoționat de acești nori, de aceste studii care „ne așază în plin cer și nimic altceva decât cer” (vezi J.-J. Mayoux, în volumul Pictura engleză, 1969).