Clienți de arhitectură

baf30fc671076b8533d8e9f3fc84ae3c611a7ee7

[mp_row]

[mp_span col=”9″]

Constat că periodic mă încearcă ispita clasificărilor. E, sper, mai degrabă o pornire ivită din reprimate manii de colecţionar (căci, de fapt, nu prea colec­ţionez lucruri) decât semn al tâmpirii timpurii (în ipoteza încă nedemonstrată că tâmpiţii ar iubi clasificările). Până la urmă, prea puţin contează, fapt este că mi s-a făcut poftă să (pseudo) sistematizez, punând unul sub altul, cu alineat şi note descriptive, unul dintre arealurile zonei mele de activitate. Principala sursă a observaţiilor este, după cum cei mai înzestraţi dintre voi au, cu siguranţă, înţeles, experienţa directă, dar ea este completată de poveştile colegilor, prietenilor şi altor naratori de talent pe care îi voi fi întâlnit, întâmplător sau nu.

Domeniul, după cum aţi ghicit deja, dacă aţi citit titlul, îl reprezintă vasta, diversa şi mereu surprinzătoarea tagmă a clienţilor de arhitectură. Desigur, mă voi fi oprit numai la (o parte din) speciile şi personajele care prezintă grade mai mari sau mai mici de risc în practicarea profesiei. Ca atare, galeria de schiţe de portret de mai jos nu cuprinde şi clienţii normali, decenţi, civilizaţi, căci nu prezintă interes pentru demersul nostru profilactic. Ei există deci, dar nu aici.

Înainte de a începe, primiţi, vă rog, şi câteva precizări tehnice, utile înţelegerii corecte a demersului. Am făcut clasificarea în ordine alfabetică, cea cronologică nefiind relevantă, iar cea geografică improbabilă. Am ales să denumesc fiecare categorie după trăsătura marcantă (şi explicită totodată), urmată, în paranteză, de o posibilă filiaţie (de aceea am şi renunţat să repet şi denominaţia comună de „client”). Explicaţiile fiecărei categorii caută să adauge trăsăturii nominale amănunte, specificităţi, textură, miros şi volum. La finalul descrierii, am adăugat şi întrebarea pe care e sănătos să ţi-o pui în momentul în care tinzi să recunoşti respectiva specie.

Aburitorul (specie născută din tagma înzestraţilor pentru negoţul mic, cu amănuntul). E clientul care încearcă să te ducă cu vorba, cu promisiuni de mari contracte viitoare, mult mai bine retri­bui­te, ca să obţină un preţ favorabil pentru pro­iectul în discuţie, foarte probabil singurul pe care îl va face vreodată. Adesea pare puţin încurcat, aproape jenat că trebuie să se deranjeze cu un proiect atât de mic, când planurile lui, iminente bineînţeles, sunt mult mai mari. Dar e, desigur, doar un început, la care participarea înseamnă, practic, poziţie privilegiată la marile oportunităţi viitoare. Întrebarea: oare chiar mă ia de prost?

Atotştiutorul (specie întâlnită mai ales în anii de creştere economică, e de obicei construit pe propriul succes). E clientul care ştie mai bine decât tine ce are de făcut. Care a trecut deja mai depar­te de tot ceea ce încerci tu să-i oferi, care se gân­dise deja la tot ceea ce încerci să îi prezinţi. Cel care se întoarce (poate chiar şi a doua oară, vor­ba lui Chuck Norris) pe drumul pe care tu abia ai pornit. Desigur, informaţiile şi experienţa le-a câştigat nu din studii, ci din observarea atentă a lumii, formată de obicei din rude şi prieteni apro­piaţi care au întreprins lucruri similare. Întrebarea: ce mama dracu’ vrea asta de la mine, dacă le ştie pe toate?

Grandomanul (specie foarte răspândită, tributară tarelor psihologice comune). E clientul care crede că poate mai mult decât poate, îşi supraevaluează resursele, minimizând implicit acţiunile, nu are habar la ce se bagă, dar optica asupra propriului statut nu-i permite să nu gândească megalomanic, gigantic, suprem. Chiar şi atunci când obiectivul e (relativ, desigur) minor. Întrebarea: merită sau nu să-i trag piedestalul de sub tălpi?

Minitehnicus-ul (specie eminamente masculină, tot mai răspândită în vremurile noastre pline de jucării pentru oameni mari). E clientul care a înţeles că arhitectura este doar o carcasă de tehnologie domestică, terenul de experiment şi desfăşurare a celor mai avansate gadgeturi şi invenţii tehnologice, testate sau nu. Cum e mereu complicat, dacă nu imposibil, să ţii pasul cu el, privirea condescendentă apare relativ rapid şi relaţia se transformă într-un soi pe parenting tehnologic, cu un fundal estompat de arhitectură. Întrebare: oare dacă eram o maşinărie am fi avut o relaţie mai bună?

Negociatorul (specie născută din apele tulburi ale „business”-ului mare sau mic, al succesului comercial clădit cu trudă şi mult discount la achiziţie). E clientul care consideră că proiectele de arhitectură sunt cam ca o marfă nelimitat discountabilă, fără impact direct asupra calităţii serviciilor, bineînţeles. Adică se aşteaptă ca, oricât ar scădea din preţul de proiectare, calitatea proiectului negociat să rămână aceeaşi. Neobservând fundătura logică şi de bun-simţ, se simte înşelat dacă, în schimbul unui propus preţ derizoriu, nu primeşte servicii de 5 stele. Întrebarea: oare nu ştie că un ceas ieftin, din bazar, merge doar două săptămâni?

Nevăzătorul (specie dificil de încadrat fără exprimări politically incorecte, deşi nu prezintă niciun handicap sau dezavantaj de pornire, evident). E clientul căruia vederea spaţială şi capacitatea proiectivă îi lipsesc aproape cu desăvârşire. Mai pe româneşte, nu înţelege mai nimic din ceea ce vede în proiectul comandat. E adesea însoţit de soţie sau parteneră pe post de cârja vizuală/mentală. Excesul de simulări volumetrice şi animaţii ajută, dar nu salvează. Decalajul între perspectivele desenate şi realitatea construită rămâne foarte mare şi de obicei frustrant pentru el. Adică descoperă cu uimire construcţia pe care o văzuse de zeci de ori pe planşe şi nu mai reuşeşte să încheie frazele: „păi eu credeam că…”, „păi nu era mai…”. Întrebare: când or pune ăştia la punct proiectarea holografică, să nu mai aibă oamenii surprize?

Vicleanul (deşi răspândită global, specia locală are un puternic iz balcanic, uşor de sesizat pentru nasurile obişnuite cu damful de manele morale). E clientul care caută să obţină un maxim de avantaje fără să plătească (mai) nimic. Nu se jenează să ceară concepte, anteproiecte, schematice înainte de a concretiza orice relaţie contractuală. Care de obicei nu se mai întâmplă niciodată, reuşind să găsească mai mereu pe alţii dispuşi să-i facă treaba aproape gratis, pe baza infor­maţiilor agonisite. De aceea calitatea proiectelor ieşite de sub bagheta lui este de obicei foarte proastă. Întrebare: cum m-am căptuşit oare cu asta?

Suspect de generosul (subspecie a borfaşului comun, de care îl leagă apetitul pentru înşelăciune şi ţeapă). E clientul care poate părea şansa perioadei, căci nu negociază deloc preţul (uneori – şi numai cei mai buni – o fac totuşi minimal, pentru credibilitatea punerii în scenă), pentru că, bineînţeles, gândul de a plăti nu-l încurcă niciodată. Meşter la vorbe şi, deci, la amânări de contracte, e de uşor de recunoscut datorită idiosincraziilor severe la orice formă de înţelegere scrisă. Întrebare: oare nu sună prea frumos ca să fie adevărat?

Mă opresc aici cu precizarea că nu am făcut decât să râcăi puţin suprafaţa unui domeniu amplu şi complex, pe măsura naturii u­mane. Vă invit, prin urmare, să completaţi galeria cu propriile tipologii observate întru o mai bună şi detaliată descriere a lumii şi, de ce nu?, un vii­tor ghid de rele practici şi modul de a le evita.

[/mp_span]

[mp_span col=”3″ classes=” motopress-empty mp-hidden-phone”]

[/mp_span]

[/mp_row]