Cronica unei tragedii mai mult decât probabile

Mai întâi a fost un spaţiu dintr-o veche şi dezafectată fabrică de pantofi. O hală, etajată, din beton, un rest al industriei socialiste, abandonat ca atâ­tea altele, într-o zona centrală, cu mare potenţial de recuperare contemporană, urbană. Apoi au fost câţiva întreprinzători, care s-au gândit să facă ceva cu spaţiul respectiv. Este doar încă o iniţiati­vă în logica altminteri sănătoasă şi la modă a recuperării, refolosirii, revitalizării unor spaţii urbane reziduale, de cu totul altă destinaţie şi natură, adesea improprii funcţional, dar poate tocmai de aceea cu atât mai expresive, interesante.

Text: Bruno Andreșoiu

Apoi a venit adaptarea spaţiului la noile obiective şi dorinţe, de club de noapte, spaţiu de evenimente sau cum s-o fi numit el în acte, adică Club Colectiv. Şi de aici încep nenorocirile. Iniţial, din câte ştiu, proprietarii au căutat să-şi asigure serviciile unor arhitecţi cu experienţă în proiectarea de astfel de spaţii, dar bugetul extrem de redus pe care îl aveau la dispoziţie i-a făcut să aleagă soluţii de avarie. Care vor fi fost alea, nu ştiu. Acelaşi buget minimal i-a condus şi către soluţii tehnice improprii: materiale ieftine şi cu totul nepotrivite, formal nepermise, ba chiar strict interzise în asemenea situaţii.

E de notorietate (o fi şi reală?) speţa cu alegerea buretelui fonoizolant mai ieftin, în varianta neignifugă, acoperit apoi de scânduri de brad (şi ele netratate ignifug, presupun). Şi montarea aceluiaşi tip de burete şi pe stâlpii din faţa scenei. Dacă ar fi fonoizolat spaţiul cu torţe, probabil că efectul nu ar fi fost la fel de cumplit. Apoi, autorizaţiile. Deocamdată nu se ştie nimic prea clar, că doar suntem pe Dâmboviţa, dar după cum toată lumea dă din colţ în colţ, nu e prea greu de imaginat ce şi cum se ascunde în spatele avizelor de funcţionare. Corupţie, indolenţă, şpăgi. ISU şi-a declinat orice competenţă, spunând că nu ştie nimic despre clubul respectiv. A existat sau nu vreun aviz? Mister.

Primăria îşi declină şi ea competenţa, susţinând că a emis o autorizaţie legală, bazată pe o declaraţie pe proprie răspundere, deşi avizul ISU nu există. Primarul de sector se spală pe mâini arogant şi iresponsabil, în stilul consacrat al politicienilor autohtoni. Demisie de onoare? Să mă lase!

Probabil că în următoarele zile ghemul corupţiei se va deşira puţin câte puţin, pe măsură ce ancheta va avansa. Tot aici e de menţionat (tot de pe surse) şi capacitatea declarată a localului – de numai 80 de persoane – exact cât trebuie ca să poţi evita avizele de funcţionare necesare spaţiilor aglomerate. Pentru 80 de oameni era probabil suficientă o singură cale de evacuare, numai că la concert au fost, se pare, peste 400.

Nu în ultimul rând, concertul. Un concert rock indoor, la care s-au promis efecte pirotehnice, pentru o experienţă de neuitat. Fatală premoniţie. Cine or fi „specialiştii” care au gândit şi regizat jocurile de artificii de interior, cu ce competenţă şi acorduri, când la numai câţiva metri erau montate materiale puternic inflamabile? Vor fi vizitat ei sala în prealabil, vor fi întrebat pe cineva ce-i cu bureţii aia? Astea sunt, foarte schematic, premisele şi cauzele catastrofei din 30 octombrie, aşa cum le-am aflat şi eu de pe unde voi fi putut. Ca să spunem lucrurilor pe nume, multe persoane, cu siguranţă fără intenţii rele, s-au transformat, cel puţin formal, în criminali. Patronii şi autorităţile, constructorii sau pirotehnicienii de ocazie sunt, în grade diferite desigur, vinovaţi de moartea sau rănirea gravă a celor care au avut încredere în ei. Căci, de fapt, aici e cheia întregii tragedii – o încredere înşelată.

Câţi dintre cei care merg prin cluburi se gândesc că spaţiile în care intră sunt bombe cu ceas? Câţi dintre cei care au fost vreodată într-un club s-au interesat mai întâi de starea clădirii, de uşile de ieşire sau de semnalizarea căilor de evacuare, de prezenţa extinctoarelor, de natura şi calitatea materialelor care compun amenajarea interioară? Cine a socotit vreodată, prin beznă şi fum, dacă numărul persoanelor prezente excede capacitatea localului şi, deci, posibilităţile de evacuare?

Aproape nimeni nu face asta, pentru că majoritatea are încredere că, dacă locul respectiv există şi funcţionează, toate chestiunile legate de siguranţă şi confort sunt asigurate. Cu toţii ne bazăm în mod inconştient, sau dintr-o inocentă credinţă că există legi care ne protejează, pe asumarea responsabilă a tuturor obligaţiilor care însoţesc orice întreprindere în spaţiul public. Aşa funcţionează lumea asta.

Când cumpăr o pâine, nu mă duc imediat să-i fac analize de laborator să văd dacă nu are otravă, presupun că e verificată şi că o pot mânca fără riscuri. Se pare că greşim. Aici, logica firească şi de bun-simţ pe care se bazează însăşi existenţa noastră socială sau urbană a fost subminată de lanţul complicităţilor criminale dintre chiar cei responsabili cu paza ei. E mai vinovat cel care a cumpărat un material impropriu pentru că era mai ieftin, cel care l-a instalat fără să-şi pună vreo întrebare sau cei care i-au permis să o facă, deşi sunt mandataţi (şi plătiţi) de noi ca să verifice şi să nu permită tocmai acest gen de deviaţii? Cei care îşi asumă „pe proprie răspundere” buna funcţionare a unui spaţiu aglomerat sau cei care trebuie să se asi­gure că propria răspundere există şi nu e doar o vorbă goală? Probabil că ancheta va stabili grade­le de responsabilitate, dar asta nu va schimba cu nimic nici destinul tragic al celor care au avut inocenţa şi ghinionul să-i creadă în 30 oc­tom­brie şi nici logica criminală a lui „las’ că mer­ge” care ne-a intoxicat existenţa de atâta amar de vreme.

Noi ne prefacem că facem, ei se prefac că nu văd, evităm nişte costuri şi toată lumea e fericită, că doar nu am dat în cap nimănui. Ups! Ba da… Ceea ce s-a întâmplat vineri e de natură a submina fundamental nu doar încrederea în instituţiile de control, pe care le ştim cât de corupte sau coruptibile sunt, dar şi în cei de lângă noi, în antreprenorii al căror succes ne va fi părut vreodată de admirat. România părea să înceapă să-şi găsească un suflu de normalitate tocmai pe lângă, în paralel cu instituţiile care s-au degradat prin incompetenţa şi corupţia funcţionarilor până la limita de avarie. Vineri s-a sufocat şi asta. Se spune că în România nu poţi exista decent fără să eviţi, măcar din când în când, într-o formă sau altă, legea.

Sistemul de obligaţii este atât de sufocant, ticluit parcă anume pentru a descuraja iniţiativa şi a complica lucruri teoretic simple, încât aserţiunea e probabil adevărată. Cei care se ocupă cu tipul ăsta de activităţi spun că legislaţia în domeniu este atât de restrictivă, încât, practic, nimic nu ar putea funcţiona „100% pe bune”, adică fără mici „derogări”, pe ici, pe colo. Tragic e când „pe ici pe colo” se transformă în „prin locurile esenţiale”. Iar conivenţa noastră, a tuturor, cu o asemenea atitudine face ca lucrurile să scape de sub control şi de la mici şi nevinovate adaptări să ajungi fără să-ţi dai seama la derapaje criminale.

Toate astea fac ca, astăzi, România, victimă a întreprinzătorilor inconştienţi, a funcţionarilor incompetenţi şi corupţi şi a publicului credul, să îşi plângă morţii nevinovaţi. În incendiul de vineri seară au murit şi prieteni şi colegi de-ai noştri, care, ca toţi ceilalţi, n-au avut altă vină decât încrederea în cine nu trebuia.

Nu se cade să uităm asta.