Conace boiereşti
Simbol al prestigiului şi puterii economice a celui care ridică de la pământ întru recunoaştere şi reprezentare, conacul, ca de altfel oricare alt tip de arhitectură rezidenţială, aparţine atât istoriei culturale, cât şi istoriei mentalităţilor. Existenţa concretă a monumentelor din această categorie are ca reper cronologic secolul al XVII-lea, atât pentru Moldova, cât şi pentru Ţara Românească, deşi documentar sau arheologic se poate vorbi de reşedinţe boiereşti încă din secolul al XVI-lea.
Metamorfozele succesive la nivelul mentalităţilor, gusturilor, atitudinilor şi modului de viaţă al societăţii de-a lungul secolelor sunt reflectate în bună măsură şi de evoluţia arhitecturii civile. De la modeste case lipsite de fast, care strângeau pe lângă ele câteva acareturi, înconjurate de o simbolică incintă, ridicate încă de la început împreună cu un paraclis, până la reşedinţele secolului al XVII-lea, durate în piatră, cu anexe pentru slujitori şi curteni, cu grădini şi livezi, cu incintă din piatră cel mai adesea, până la „palatele” de la finele aceluiaşi secol şi conacele cu stil neoclasic, romantic, eclectic ale „secolului poştalioanelor”, toate aceste monumente ţin pasul cu întâmplările veacului, au propriile istorii de spus, sunt depozitare ale experienţelor călătoriilor şi, nu în ultimul rând, ale unei atitudini faţă de viaţă care, spre secolul al XIX-lea cunoaşte binefacerile confortului şi zăbavei. Dacă unele dintre ele rămân simple reşedinţe de pe domeniul principal, altele îşi asumă şi un atribut cultural, adăpostind mari şi vestite biblioteci sau colecţii, devenind prilej de evocare pentru celebri călători străini în ţările române, insinuându-se în literatură sau luând parte la acte istorice. Multe dintre ele ar fi trăit fericite până în zilele noastre de nu şi-ar fi atras oprobriul, alături de stăpânii lor, din partea „eliberatorilor neamului”. Anul 1945 reprezintă o breşă nu doar pentru tot ceea ce a însemnat „cea mai frumoasă şi prosperă perioadă din istoria României” (chiar dacă războiul lăsase urme), ci şi pentru viaţa şi tihna acestor conace, pentru simplul motiv că aparţineau unei alte clase. Devastate, dezgolite de mobilier, de cărţi şi de obiecte, au fost fie lăsate de izbelişte, fie şi-au văzut invadate saloanele, bibliotecile şi dormitoarele de oamenii noi, de bolnavii mintal sau de hărţi cu creşterea productivităţii la hectar. Nici sfârşitul coşmarului de aur nu le-a adus o soartă mai bună. Puţine dintre ele au fost retrocedate celor care au supravieţuit sau urmaşilor lor şi cu atât mai puţine au fost restaurate, chiar dacă făceau parte din minunatul patrimoniu naţional. Cât despre un plan de turism cultural care să le includă, nici nu poate fi vorba…
Fără intenţia de a contura un parcurs cronologic şi a exhausta harta ţărilor române, propunem excursii, mai mult decât cercetări, în viaţa de acum şi de altădată a acestor „maison de plaisance”, aşa cum documentele şi obiectivul de 15-80 mm ni le dezvăluie.
Dacă pentru secolul al XVI-lea doar documentele şi săpăturile arheologice mai pot mărturisi despre existenţa curţilor boiereşti, veacurile următoare sunt mai darnice cu amănunte legate de amplasament şi structură. În afara pivniţelor sau beciurilor, singurele supravieţuitoare ale acestor secole sunt bisericile ridicate în vecinătatea curţilor, întru pomenirea Celui de Sus şi pentru iertarea păcatelor, uneori nu puţine la număr, robului jupan (…). Ridicate pe domeniul principal al familiei, adesea eponim, mai mici sau mai mari, conacele care au nucleu de secol XVII au avut parte de transformări ce mărturisesc uneori instabilitatea politică, alteori schimbarea gustului şi modului de viaţă al stăpânilor-călători în Apus sau la Marea Poartă. Amplasate de obicei în locuri cu maximă vizibilitate, conacele erau aşezate în centrul unei incinte rectangulare, din lemn sau din piatră, pe ale cărei laturi erau dispuse dependinţele, cuhnia, baia, umblătoarea, aşezată separat locuinţa stăpânilor, grajduri şi coteţe. În afara incintei, se aflau grădina, livada, viile şi stupăriile. Soluţiile planimetrice evoluează lent de la planul în anfiladă către organizarea în jurul unei săli de primire sau la dispunerea încăperilor de o parte şi de alta a unui coridor (Şerbeşti, Goleşti). Erau construite fie din bolovani de râu, fie din cărămidă pe temelii de piatră, direct pe pământ, cel mai adesea deasupra unor monumentale pivniţe boltite.
Structura şi sistemul lor de boltire cunoaşte de asemenea o emancipare în timp. La început formate dintr-o singură sală vastă acoperită cu o boltă semicilindrică întărită cu arce dublouri (Băjeşti, Budeasa), apoi din două travee boltite separate de arcade pe stâlpi sau coloane (Goleşti, Tunari) şi, în sfârşit, subsoluri boltite cu penetraţii (Filipeştii de Târg, Mărgineni). Când subsolurile sunt pătrate, boltirea se face cu calote pe pandantivi. Sistemul de boltire este reluat şi la spaţiile de deasupra. Primele reşedinţe aveau un singur cat, cu un număr redus de încăperi boltite în leagăn simplu sau cu penetraţii ori în cruce. Documentele consemnează şi existenţa unui al doilea cat, construit din lemn, cel din piatră care a supravieţuit în unele cazuri până astăzi fiind o adăugire a epocilor ulterioare. Clădirile secolului al XVI-lea nu cunosc decât un număr mic de încăperi, iar diferenţierea pe funcţiuni nu era atât de clară ca în secolele următoare, adică, încăperi numai pentru dormit, numai pentru mâncat – sufrageria şi încăperi pentru întruniri. Ulterior, când structura conacului devine mai complexă şi tinde către statutul de palat, aşa cum este el înţeles în Ţara Românească, peste parter se înalţă un alt nivel format din 8-9 camere ce compun apartamentele doamnei şi domnului şi care comunică printr-o sală centrală, care asigura în acelaşi timp şi accesul dinspre foişor sau loggie. Sala mare de primire este plasată aici. Cu timpul, ferestrele devin mari şi nu mai sunt acoperite cu băşică de bou, ci cu foi de sticlă, fabricată local sau adusă din Transilvania. Se deschideau spre heleştee şi spre grădini amenajate după modelul celor din Apus.
În vremurile liniştite apare un element propriu unei reşedinţe eliberate de orice preocupare defensivă, foişorul, întâlnit în ambele ţări, la care diferă, însă, sistemul de sprijinire, arcade în plin cintru în Ţara Românească, arhitrave masive în Moldova. Foişorul asigura accesul la etaj, în lipsa scărilor interioare. Învelitoarea era la început din şindrilă, cu timpul fiind făcută din olane.
Decoraţia exterioară este de cele mai multe ori simplă, sobră chiar, şi în afara foişorului sau a cerdacului se concentrează în zona deschiderilor, ancadramente de ferestre şi uşi ori profile de socluri şi cornişe. Interiorul dovedeşte mai multă preocupare în amenajare. Băncile sau banchetele din lemn ceruit cu spătar ori fără erau înşiruite pe lângă pereţi, una sau două mese erau aşezate în camerele mai mari, alături de scaune simple sau cu braţe. Îmbrăcămintea era ţinută în lăzi pictate amplasate pe un postament sau pe picioare, cu capacul curbat. Piesa cea mai elaborată era credăcierul sau bufetul cu uşi în partea de jos şi rafturi în partea superioară. Încăperile erau încălzite cu sobe din cahle nesmălţuite la început, smălţuite apoi, iar la strălucirea interioarelor contribuiau atât plăcile ceramice de diferite culori şi tematici ori stucaturile de mai târziu, cât şi dichisele casei, adică vesela, argintăria sau lenjeria.
Neintenţionând elaborarea unui studiu asupra apariţiei sau evoluţiei acestui tip de arhitectură civilă, am conturat câteva dintre elementele comune, diferenţele rămânând a fi depănate cu fiecare monument în parte, în încercarea de a le scoate din tristeţea şi singurătatea cu care îşi trec zilele, prinse între gardurile gospodăriilor neaoşe sau libere în surzenia câmpurilor.