Conacul lui Maldăr
Dacă până acum intervenţiile private pentru recuperarea patrimoniului păreau să se petreacă de cele mai multe ori în Transilvania, cel puţin aşa arătau paginile revistei Igloo, ne bucură să putem prezenta o asemenea iniţiativă localizată pe plaiuri olteneşti. Măldăreştiul, un loc renumit pentru ansamblul celor două cule pe care le adăposteşte, şi-a adăugat recent pe harta turistică un nou obiectiv ce respiră aerul unor vremuri de mult apuse.
Conacul lui Maldăr i se spune vechii reşedinţe a familiei Pleşoianu, care după o lungă perioadă de uitare a revenit la viaţă datorită eforturilor soţilor Vasilescu, doi antreprenori craioveni ce nu s-au lăsat intimidaţi nici de numeroasele degradări şi nici de dificultatea tuturor etapelor pe care restaurarea le implică. Clasat ca monument istoric de importanţă locală şi datat la începutul secolului al XX-lea, Conacul Pleşoianu are o istorie destul de incertă. Deşi recentele lucrări de care a beneficiat au scos la iveală trei etape de construcţie, data exactă a zidirii nu poate rămâne decât în stadiul de ipoteză. Se pare că într-o primă fază conacul avea înfăţişarea unei case tip turn, care ar fi fost construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Nu se ştie când s-au petrecut următoarele etape, dar cert e că la 1910 casa avea deja înfăţişarea actuală. O altă informaţie precisă este şi cea a confiscării ei de către comunişti precum şi atribuirea unor funcţiuni dintre cele mai nepotrivite. Pe Lista Monumentelor Istorice figurează în continuare ca sanatoriu TBC.
Recuperat de moştenitori la ani buni de la Revoluţie, conacul a ajuns într-o stare avansată de degradare. În 2006, când familia Vasilescu a decis să îl transforme într-o pensiune turistică, acoperişul era spart, iar umezeala afectase zidurile şi toate elementele din lemn. Călătorind în numeroase ţări în care „arhitectura veche este păstrată cu sfinţenie” noii proprietari s-au gândit că „aşa ar trebui să fie şi în România”. Au observat că vechile conace, dărăpănate şi părăsite, pot primi o nouă şansă la viaţă prin refuncţionalizare, iar integrarea lor în circuitul turistic este poate una dintre cele mai fericite opţiuni. Acesta a fost debutul unui proces îndelungat, presărat cu numeroase dificultăţi, dar care, în cele din urmă, a reuşit să redea locului o parte a unui trecut ce părea să fie uitat pentru totdeauna.
Cum degradările erau destul de avansate, pentru început s-au impus o serie de intervenţii de consolidare, lucrările desfăşurându-se sub coordonarea prof. dr. ing. Mircea Crişan. S-a înlocuit acoperişul grav avariat, zidurile celor trei etape de construcţie s-au legat printr-o centură de beton armat, s-a făcut o cămăşuire interioară a zidurilor şi subzidiri la nivelul fundaţiilor. Ulterior, pentru a fi adaptate la noua funcţiune, spaţiile interioare au fost parţial recompartimentate. Operaţiunea, destul de delicată în cazul monumentelor istorice, a primit o soluţie care a ţinut cont în mare măsură de substanţa istorică a conacului, toate spaţiile importante cu o configuraţie aparte fiind păstrate în forma originară. Dincolo de starea precară de conservare, poate una dintre cele mai mari probleme cu care s-au confruntat proprietarii au fost echipele de meşteri. Într-o lume dominată de materiale artificiale şi culori halucinante este destul de dificil să găseşti muncitori care să zugrăvească cu var, să pună scândură în loc de parchet laminat, piatră în loc de gresie şi să rotunjească colţurile pereţilor în loc să le scoată la unghi de 90º.
Totuşi, peste tot unde a fost posibil s-au utilizat materiale tradiţionale: varul, lemnul şi piatra sunt cele care domină imaginea. Mai mult, din dorinţa de a reda într-un mod autentic atmosfera de altădată, amenajarea interioară se inspiră din vechile case boiereşti. În încercarea de a găsi cele mai bune soluţii, soţii Vasilescu au vizitat nenumărate astfel de case transformate în muzee, locuri în care au studiat până şi cele mai mici detalii. Conacul Maldăr se bucură acum de pereţi albi şi tavane traversate de grinzi din lemn, mobilier din lemn masiv, covoare şi ţesături lucrate manual, toate reuşind să păstreze „parfumul unei case boiereşti de ţară”. Dacă mai adăugăm confortul lumii moderne, mâncare bună, amabilitatea gazdelor, o grădină generoasă şi aerul curat de ţară, locul devine o destinaţie perfectă pentru relaxare şi pentru o scurtă călătorie în timp.
Prin intervenţia din Măldăreşti, soţii Vasilescu se alătură acelor puţini oameni care cred cu tărie că soluţia pentru progres nu constă în distrugerea trecutului, ci în valorificarea şi adaptarea acestuia la viaţa contemporană. „Oricând am fi dispuşi să o luăm de la capăt. Conacul trezeşte în noi emoţii puternice în orice anotimp. Este un loc în care aşteptăm să ne întoarcem din momentul în care îl părăsim. Nu dorim decât să întreţinem tot ce am făcut şi să putem duce mai departe moştenirea culturală a trecutului”, ne-a mărturisit cu sinceritate şi căldură Cristina Vasilescu.