Conacul Polizu
„Sosirea la Hârlău, care este atât de plin de amintiri de război. (…) Primire călduroasă la gară. Soţii Polizu, tinerii Ghica-Deleni, generalul Zadic, oficialităţi etc. (…). Restul zilei a fost petrecut mai mult sau mai puţin la Macsut, unde ospitalitatea lor este cu adevărat moldovenească. Un prânz extraordinar, cu vinuri excelente (…). Înapoi la Macsut, ca să facem o plimbare prin vie şi să luăm o cină devreme (….). Grupul a fost cât mai plăcut şi mai vesel posibil şi oamenii din Macsut erau deosebit de încântaţi.”
Maria Regina României, Însemnări zilnice, vol. VI, p. 425-427.
În imediata vecinătate a Hârlăului şi a celebrelor podgorii de la Cotnari, într-un ţinut marcat de istorie din neolitic şi până azi, despre care Iorga spunea că e „înflorit ca o grădină, bogat în păşuni, în livezi, în prisăci, în mori şi iazuri” se întinde o mică aşezare despre care puţini mai ştiu că în urmă cu un veac era una dintre destinaţiile preferate ale protipendadei vremii.
Constantin Ghica-Deleni, fiul lui Teodor Ghica-Deleni şi a prinţesei Fenareta Ştirbey, va moşteni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la unchiul său Gheorghe Ghica, întinsa moşie de la Maxut unde, între anii 1870-1878, va construi o elegantă reşedinţă de vară, folosită cel mai des pentru întâlniri de rang înalt şi pentru vacanţele petrecute de familie şi apropiaţii acestora în Moldova. Revenindu-i Adinei, mezina familiei, cu prilejul căsătoriei sale cu Nicolae Polizu Micşuneşti, conacul se va bucura de toată grija necesară, cel puţin până în 1946, anul care marchează radicala sa transformare şi debutul unei perioade de sistematică distrugere. Confiscată de comunişti în folosul poporului, va deveni pentru început cazarmă rusească şi ulterior CAP, fermă pomicolă şi IAS. Camerele de dimensiuni generoase, amenajate odinioară cu piese de mobilier şi accesorii demne de poziţia socială a proprietarilor au fost ocupate rând pe rând de depozite de legume şi fructe, animale şi furaje care, vreme de 59 de ani, şi-au adus aportul la degradarea semnificativă a întregului edificiu. Abia în 2005, după îndelungate procese cu statul român, moştenitoarea de drept a conacului, nepoata Adinei Polizu, a reuşit să intre în posesia celui mai de preţ bun al familiei. Cu gândul de a readuce la viaţă locul copilăriei sale şi în urma asocierii cu un om de afaceri, conacul a intrat într-un amplu proces de renovare şi recondiţionare, finalizat în anul 2010.
Clădirea de inspiraţie neoclasică, cu pivniţe boltite, demisol parţial şi parter înalt, la nivelul căruia încăperile se înşiruie simetric de-o parte şi de alta a unui coridor central cu acces direct spre terasă, se afla într-o stare avansată de degradare. Tâmplăria şi elementele din lemn ale terasei erau grav afectate de intemperii, faţadele prezentau desprinderi la nivelul finisajelor şi decoraţiilor, pivinţele erau acoperite de un strat gros de tencuială, iar în interior, uşile erau rupte şi podeaua inexistentă.
Lucrările au început cu renovarea faţadelor, pentru care s-au reparat soclul puternic din piatră, împreună cu stâlpii de susţinere ai terasei, decoraţiile şi tâmplăria ferestrelor. Una dintre intervenţiile majore petrecute la nivelul interiorului a fost recompartimentarea parţială a spaţiilor, prin introducerea unor băi dotate la cele mai înalte standarde în fiecare cameră, prezenţa lor fiind impusă de noua funcţiune hotelieră a conacului. În urma recondiţionării şi reamenajării interiorului, demisolul şi parterul prezintă acum pardoseli din lemn masiv, de esenţe nobile, tavane decorate cu stucaturi, un amplu luminator pe traseul holului central, recuperat cu grijă şi migală, tâmplării atent recondiţionate şi o serie de piese de mobilier şi accesorii alese pentru a reda cât mai fidel atmosfera nobilă a sfârşitului de secol XIX. Deşi câteva dintre piesele care completează cu succes spaţiul interior datează din veacurile trecute, niciuna dintre ele nu a aparţinut conacului Polizu. În momentul retrocedării toate obiectele familiei erau furate sau distruse. Încăperile pivniţei au necesitat unele dintre cele mai dificile intervenţii, datorită stratului gros de tencuială care acoperea pe suprafeţe întinse atât pereţii, cât şi bolţile. După îndepărtarea acestui element parazitar a mai fost nevoie de doi ani pentru uscarea în întregime a zidăriei. O parte dintre încăperi adăpostesc acum o cramă cu vinuri alese şi, poate cel mai interesant, unul dintre spaţiile de sub nivelul solului a fost transformat într-o veritabilă salină, spre încântarea celor care aleg să petreacă aici câteva zile departe de zgomotul aglomerărilor urbane.
Cu un profund respect faţă de istorie şi cu o opţiune vizibilă pentru materiale şi o execuţie de înaltă calitate, proiectul de reabilitare a conacului Polizu este un exemplu demn de urmat pentru orice investitor privat interesat de patrimoniul arhitectural al ţării.