Concursul de arhitectură

coperta_175-768x991

România e altfel. Știm asta de ceva vreme, fie și datorită controversatei cărți a d-lui Boia, care, nu-i așa?, a demonstrat cu vi­­goare chiar premisa din titlu. Așa stând lucrurile, probabil că ni­mic nu trebuie să ne mai mire (sau revolte), iar dacă totuși ceva ne miră (sau revoltă), avem imediat la îndemână explicația confortabilă a alterității noastre. Cu toate astea, m-am de­cis să propun nesățioasei voastre curiozități încă un subiect din zona atât de vag reglementată a practicii de arhitectură din Ro­mâ­nia, pe care, dacă n-avem chef de discuții, am putea să-l ex­pe­diem rapid sub acoperirea altfelului național. Altfel, eu zic că totuși merită. E vorba, v-ați prins, de concursurile de arhitectură.

Înainte de toate, probabil că n-ar fi rea o scurtă punere în temă. Concursul de arhitectură, ca orice alt concurs, este o întrecere care se încheie cu un clasament și acordarea de premii celor de pe primele locuri, scopul lui fiind acela de a-l afla pe cel mai bun (cei mai buni). Din cealaltă parte privind, a concurenților, întrecerea cu pricina este o acțiune aducătoare de beneficii, fie acestea materiale fie de altă natură (imagine, experiență etc.). Nu participă nimeni la vreun concurs pentru că nu are ce face într-o duminică. Participă pentru că fie vrea și crede că poate să câștige, fie o face pentru experiență sau ca să înțeleagă nivelul la care se află în raport cu posibila lui concurență. Dacă or fi și unii care o fac din alte motive, acelora le recomand să se apuce de băut că-i mai nociv și pot termina mai repede.

Categoric, concursul actual e doar varianta castrată și edulcorată a ceva atât de vechi și de răspândit, încât îl putem considera ca făcând parte din fibra genetică a speciei. Ne-am întrecut și ne-am bătut dintotdeauna între noi pentru a câștiga ceva. Mai întâi, pro­babil, pentru femei (și ele, cu mult tras de păr, pentru bărbați) și peșteri mai aerisite, apoi, neobosit și tot mai asistat tehnologic, pentru mâncare, teritorii, obiecte strălucitoare și așa mai departe. O face de altfel orice animal care se respectă, pro­babil pentru că bunul Dumnezeu este o fire competitivă și a transmis ceva din asta și creației sale, de nu o fi fost Darwin, că era englez.

Mai recent, omenirea civilizată a înțeles că selecția calitativă, miză a oricărei competiții, e esențială și a decis să o utilizeze pașnic, ca metodă generală de dezvoltare. Așa că astăzi, în lumea în care nu mai au trecere ideologiile, de la alegerea președintelui și până la achiziția unui sul de hârtie igienică, totul se întâmplă sub semnul competiției.

În România, după 45 de ani de dezvoltare dirijată (prost), selecția calitativă în urma competiției libere era oxigenul de care totul avea nevoie. Numai că adevărata noastră alteritate nu stă doar în diferența față de alții – asta e firesc –, ci în capacitatea rară de a distruge lucrurile bune, a discredita ideile generoase sau a le transformă în ceva irecognoscibil. Astfel, concursurile lansate de cel mai important investitor – statul – au generat (de obicei) nu calitate, ci complexe strategii de mangleală, ca să câștige mereu nu cel mai bun, ci cine trebuie și adesea un incapabil. Legile au fost scrise în sensul asta, practica a consfințit-o și, astfel, concursul a devenit o întreprindere lucrativă pentru cercul strâmt al organizatorilor și nu un generator de valoare pentru scopul propus. Dar de asta se ocupă DNA-ul…

Revenind, arhitecții știau deja, dintotdeauna, că în meseria lor concursul e esențial. Mai trebuiau să o afle și clienții… Ordinul Arhitecților, bine intenționat, a făcut eforturi serioase pentru a promova cultura concursului de arhitectură, dedicându-i un departament specializat și încercând să se poziționeze drept autoritatea profesională necesară și obligatorie. Din nefericire, nu a reușit chiar mare lucru, pentru că în față i-au stat două obstacole majore. Primul a fost contextul legislativ idiot, care are la bază selecția bazată pe prețul cel mai mic, adică taman în răspărul generării de calitate, iar cel de-al doilea – propria obtuzitate, care a dus la o comunicare extrem de dificilă cu rarii parteneri. Am asistat personal la asemenea organizări și negocieri și m-am lămurit.

Rigiditatea celui ce trebuia să fie un partener întru calitate, dar se comporta ca un cenzor inflexibil a speriat mulți investitori (cel puțin aparent) bine intenționați care s-au refugiat în formule mai puțin profesioniste, dar mai adaptate interesului propriu. În condițiile astea, era inevitabil să nu se dezvolte un sistem paralel de concursuri, organizate direct de clienți, evitând costisitoarea (în varii sensuri) colaborare cu OAR-ul.

În lumea civilizată, cam nicio comandă serioasă de arhitectură, publică sau privată, nu se mai poate produce fără concurs și lucrul ăsta se vede! Numai particularii care au lucrat deja bine cu un arhitect se mai apucă de lucru fără competiție. Evident, nu toate concursurile sunt deschise. Ba chiar majoritatea sunt concursuri cu invitați (arhitecți care au dovedit că sunt capabili să răspundă temei) și au de obicei o calitate esențială: sunt plătite. Sunt plătite pentru că e în primul rând nepoliticos să ceri invitatului să-și plătească masa și imoral să ceri unui partener incert pe care tu l-ai chemat să-și asume costuri pentru propria ta investiție. Căci da, cam asta înseamnă răspunsul la o temă de concurs: timp alocat, muncă serioasă, respectiv costuri.

În țara noastră dragă, unde politețea și moralitatea sunt îndeobște considerate balast dispensabil, lucrurile sunt, cum spuneam, altfel. Se fac concursuri, dar după criteriile și specificul fiecărui comanditar: unii nu știu ce vor și speră să afle în urma concursului, unii știu cât de cât, dar vor să obțină cea mai bună soluție gratis, indiferent câtă muncă presupune, pe baza unei vagi promisiuni de contract viitor. Mai sunt și unii, nu puțini, care se răzgândesc pe parcurs și dispar în ceață cu munca neplătită a arhitecților. Dacă ar fi să căutăm o cauză, aș zice că cea principală este funciara devalorizare a muncii arhitecților.

Pentru prea mulți, proiectarea de arhitectură este un fel de hobby al unor oameni ce se agită simpatic între artă și meșteșug, deci nu poate fi ceva serios. Să le ceri niște desene e aproape un bine pe care li-l poți face, căci ei oricum muncesc din pasiune. De aici până la a o cere gratis nu e decât un pas în logica stupidă și infamă a respectivilor. Excluzând țeparii de profesie, nimeni nu-și imaginează că ar putea cere așa ceva unui constructor, spre exemplu, că acolo e vorba de ciment, fier beton etc.

Lucruri care costă, pe când creierul și hârtia, hai să fim serioși… Ar mai fi poate și impresia post-criză și direct interesată că arhitecții nu au de lucru și că se bucură când li se azvârle o promisiune de ciolan pentru care trebuie să fie oricând dispuși și disponibili. Eu, unul, sunt iritat masiv de această situație, la care contribuim și noi, arhitecții, cu prea multa noastră disponibilitate și prea puțina noastră coeziune întru urmărirea intereselor comune. Și rezultatul nu este numai decredibilizarea noastră și a profesiei noastre, ci și un nivel scăzut al proiectelor, în care se investește exact cât se plătește.

Aș încheia cu o speță concretă, care a generat articolul de față și pe care cred că e util să o povestesc. Recent, am fost invitați la un concurs pentru un proiect relativ complicat: suprafață mare, funcțiuni diverse, clădiri existente, extinderi, consolidări etc. Investiție serioasă, vezi bine, deci, teoretic, interesant… Pentru a înțelege bine tema, ne-am deplasat matinal, la invitația expresă a clientului, vreo 350 de km până în orașul B, unde am vizitat obiectivul, am primit un dosar incomplet și inutilizabil și nicio temă scrisă, că nu era încă gata sau o uitase PM-ul în sertar.

După o oră petrecută în frig cu un PM alert și un beneficiar de la care am obținut trei cuvinte și două mârâieli, am fost expediați fără nici măcar o intenție formală de cafea caldă. Înghițindu-mi iritarea în fața mârlăniei manifeste, i-am întrebat dacă au în vedere alocarea unui buget pentru participare, respectiv muncă nu tocmai simplă pe care răspunsul la tema (încă neformulată) ar fi presupus-o. Au zis că, surpriză?!, nu au luat în calcul așa ceva, să le fac o propunere, pe care, deși mai mult decât modică, au și refuzat-o ulterior.

Evident și noi de a lucra ceva, rămânând astfel cu o zi pierdută, ceva maculatură, sute de kilometri făcuți degeaba și, e adevărat, beneficiul unei noi capturi pentru galeria de figuri insalubre ale neamului. Dar, căci mai există un dar, dintre cei trei invitați, după discuții și dezbateri, numai doi am adoptat poziția asta tranșantă, cel de-al treilea acceptând condițiile impuse. Nu-l judec în niciun fel, căci fiecare își cunoaște și stabilește interesul, resursele și politica, dar lipsa de coeziune în fața abuzului și neprofesionalismului poate fi oricum, numai de bun augur nu!