fbpx

Confortul urban (2)

Am început în numărul trecut al revistei o anchetă despre confortul urban: despre cum este acesta perceput şi despre care sunt criteriile ce trebuie îndeplinite pentru ca un oraş să fie confortabil. Dat fiind faptul că la toate aceste probleme se pot găsi răspunsuri multiple, în funcţie de nevoile şi preferinţele fiecăruia dintre noi, de formaţia profesională şi, prin urmare, de raportarea la ceea ce presupune spaţiul urban, am căutat să prezentăm cât mai multe puncte de vedere. Dacă luna trecută, cei intervievaţi erau mai degrabă apropiaţi de zona arhitecturii, în numărul de faţă am apelat la alte zone profesionale: sociologie, psihologie, antropologie.

Anchetă realizată pentru igloo de: Andra Matzal
Foto: Şerban Bonciocat

Bogdan Lucaciu – psiholog
Caracterizarea confortului urban e pentru fiecare o poartă deschisă spre fantazare. Eu încerc o fantasmă dictată de un fapt sociologic. Anume, faptul că, dacă oraşul e locul unde oamenii se îmbogăţesc (aici e forfota comerţului, a finanţelor, a schimburilor cu viteză mare), când orăşenii se îmbogăţesc, îşi fac case la ţară. „Vila” romană, cu rafinamentele tehnologiei inventate la oraş, de la încălzirea romană prin podea şi până la mijloacele de-a fi informat din zilele noastre, cu perversitatea de-a nu fi deranjat, din epoci anterioare, cu plăcerea de-a pune pătrunjelul ori busuiocul proaspăt cules în mâncarea ce a fiert a boierului (nu şi cartoful sau hreanul, de exemplu, ce trebuie scoase cu hârleţul şi apoi prelucrate cu trudă, deci mai bine din ţiplă), sunt prerogative ale orăşeanului ce visează la viaţa de vacanţă.
E drept că Topârceanu, acum aproape un secol, ura viaţa de la ţară, fiindcă nu avea străzi pavate şi cinematograf, ceea ce, cu atât mai puţin are azi, iar orăşeanul prosper de azi doreşte pajişte, linişte (cu amendamentul propriilor petreceri), dar şi Internet, DVD şi home studio.
Aspectele care îl deranjează pe orăşeanul retras la ţară sunt drumul prost, noroiul şi vacile şi câinii de pe drumul mare, ce nu prea ştiu reguli de circulaţie. De aici nevoia de 4×4 şi altele, căci cu trăsura cu 2 cai ori călare nu mai poţi pătrunde pe DN1, din pricina puţinătăţii de cai şi a prostului nărav al cailor vii de-a se speria de caii prea mulţi din motoare ce trec pe lângă ei.
Cel mai important factor care îşi conferă confortul sau disconfortul urban e, totuşi, „cartierul”, vecinii, ambientul uman în care trăieşti. Nu neapărat „eticheta” lui de fiţe sau preţul metrului pătrat, ci bucuria cu care îţi vine să spui „bună ziua” ori „servus” când întâlneşti pe primul ieşit în cale când ieşi pe stradă ori pe holul clădirii. Aceasta îţi conferă siguranţă, chiar cu Gică nebunul, Zeno drogatul sau Miţa excentrica, cu care ne salutăm la chioşcul non-stop la ora 3 dimineaţa.
Las la o parte încercarea ironică de-a compara condiţia actuală a orăşeanului cu dorinţa paseistă de-a fi boier în week-end şi fantasmez pe ideea confortului urban în mediu rural sau, dacă vreţi, o condiţie cât mai rurală (în termeni de spaţiu, natură, posibilitate de-a te izola de cel mai drag vecin atunci când umorile îţi cer asta) la oraş. Şi invers.
În conurbaţiile largi, proporţia de urbanism sau ruralism este diferită, astfel încât fiecare să poată alege, la preţuri vitale comparabile, ceea ce îi e mai propriu firii sale. Desigur că e important ca unii să poată alege aglomeraţia unui centru urban, alţii marginea de pădure cu solitudinea ei. Singurul lucru care poate egaliza într-un fel costurile umane pentru a putea alege în funcţie de propria fire şi deci, în confort, şi nu în funcţie de alte criterii (şcoala copilulului, locul de muncă sau „eticheta” propriului „standing“) sunt drumurile şi circulaţia. O simţim în Bucureşti acutizată de lucrările actuale. Zone întinse cu mijloace de transport în comun confortabile şi de încredere, accesibile în toate zonele (cu un orar de ceas elveţian), cu spaţii de parcare multe şi accesibile în zonele intens urbanizate (nu e nevoie de ele în zonele „rurale”) şi cu spaţii culturale în zone rurale. (De ce nu, aşa cum în Anglia, Comitatul Devon are un astfel de centru, cu vechime de altfel, la Dartington.)
Există urgenţe şi esenţe. Ceea ce e urgent ţine de ziarişti şi de nemulţumirile momentane. Dacă mă împiedic de o bordură, consider că e urgent să fie micşorată. Cam asta se publică în presă. Esenţial mi se pare să ai un plan urbanistic de termen lung în care să încapă şi necesităţile ce survin prin evoluţia în timp. Dar să-l ai şi să-l urmăreşti. Cred că asta e valabil la nivel macro, cum e o metropolă sau un judeţ. Urgent? Nimic nu e mai urgent decât esenţialul. Că vor fi dispute determinate de interese de moment ori de gustibus, astea vor fi locale şi ar fi bine să nu afecteze decât pe cei ce vor locui acolo. Astfel nu vom mai avea ziare care constată post hoc că în cutare loc a apărut un monstru urban despre care devenim aproape unanim de acord că ar trebui dărâmat, precum „ţeapa” din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti.
În oraşul Bergen din Norvegia, prin anii ‘60, când erau la modă Le Corbusier şi socialismul urbanistic, Primăria a construit în mijlocul unui oraş istoric o astfel de clădire. Drept consecinţă pentru oroarea alegerii, cetăţenii oraşului au pedepsit Primăria să se mute ea în clădire. A rămas astfel singura clădire de acest fel din oraş. Pentru luare aminte.

Gabriel Pascariu – arhitect, Catedra de urbanism şi amenajarea teritoriului, U.A.U.I.M.
Confortul urban este o sintagmă dificil de definit, din pricina unor multitudini de ipostaze şi subiectivisme. Nu se poate vorbi despre un anumit confort urban, ci de cel al copilului sau al pensionarului, al adultului sau al tânărului, al turistului sau al celui care este în trecere ocazional. Confortul poate avea diferenţe de gen, dar poate şi de ordin etnic sau confesional. În fine, confortul urban poate fi într-un fel dorit şi înţeles într-un mic orăşel de provincie, într-o staţiune de băi termale sau într-o reşedinţă de judeţ. Despre un cu totul alt tip de confort urban va fi vorba într-o mare metropolă. Dar nu numai atât. Oraşul este un organism complex, în care pot coexista vecinătăţi cu grade diferite de confort: un cartier de locuinţe colective, o zonă centrală, o arie rezidenţială cu locuinţe de lux şi aşa mai departe. Despre ce fel de confort să vorbeşti: cel psihic sau social, cel legat de siguranţă /securitate, cel spiritual legat de încărcătura de valori identitare, istorice sau estetice ale imaginii urbane? Pentru unii, confortul urban poate fi dat de simplul confort al locuinţei proprii, pentru alţii poate fi măsurat prin calitatea spaţiilor publice. Confortul poate fi aer curat, ordine, arome plăcute (oraşele au miros), linişte (oraşele au zgomot de fond). Care este numitorul comun al tuturor acestor lucruri e greu de spus. Mă întreb chiar, dacă el poate fi găsit în orice fel de oraş, dacă nu cumva graniţa dintre confort şi disconfort este un mod de existenţă specific şi poate chiar necesar anumitor oraşe, în marile oraşe, mai ales, în care viaţa trepidantă şi mediul agresiv se dovedesc „fertile”, la fel de bine, în plan economic ca şi în plan cultural.
Britanicii au un cuvânt: „livable”, care poate fi tradus prin locuibil, loc în care este plăcut, agreabil să trăieşti. Cum devine un loc agreabil? Răspunsul poate fi foarte diferit pentru fiecare dintre locuitorii unui oraş. Există probabil un numitor comun, un set de caracteristici minimale, care pot conferi pentru o majoritate condiţia de „locuibilitate”. Aş enumera câteva dintre acestea, grupate în două categorii: o categorie a caracteristicilor naturale şi o alta a celor de natură antropică. În prima aş include: o climă favorabilă şi prezenţa unor elemente naturale „reper”, un curs de apă, o colină, un deal, o pădure etc. În cea de-a doua, aspecte care ţin de calitatea comunităţii, altele care ţin de accesul la serviciile importante (educaţie, sănătate, cultură, transport public etc.) sau de accesul la un loc de muncă atractiv şi, în fine, aspectele privitoare la calitatea cadrului construit. Aş vrea ca oraşele României să fie „livable”, dar constat că multe dintre ele îşi pierd această calitate, fiind afectate negativ, la multe dintre aspectele mai sus menţionate. Poate că am putea pune în final semnul egal între confort urban şi locuibilitatea unui oraş.
Mai trebuie menţionat cel puţin un alt aspect: o calitate ridicată a managementului urban, cu alte cuvinte o administraţie competentă, capabilă să gestioneze oraşul de aşa manieră încât acesta să fie „livable”. Un management eficient poate contracara condiţii naturale adverse, nefavorabile (în acest sens, exemplul oraşelor scandinave sau din nordul continentului american poate fi elocvent), în timp ce unul ineficient poate distruge „oferta” naturală sau istorică a unui loc (multe dintre oraşele României se pot încadra aici). Management eficient şi dezvoltare durabilă înseamnă şi o susţinută implicare şi co-interesare a comunităţii în procesul decizional. Unde ar fi de acţionat urgent? Simultan, în zona gestionării, administrării oraşelor noastre şi a stimulării participării locuitorilor la viaţa oraşului. Pe scurt: competenţă profesională, legi şi regulamente coerente, clare şi corect aplicate, conduită etică şi morală a personalului din administraţie, transparenţă, comunicare şi implicarea comunităţii.

Bogdan Iancu – antropolog
Pentru că, din zeci de motive, nu mai am chef să mă mut din Bucureşti, asta după ce mi s-a părut de vreo două ori că Perugia sau Timişoara mi s-ar potrivi mai bine – asta nu înseamnă că aş fi şi putut să rămân în vreunul din cele două oraşe –, o să scriu cam ce(-mi) lipseşte aici. Prima chestie care îmi vine în minte este o enotecă. Mi se pare apoape scandalos faptul că Bucureştiul nu are în tot centrul şi nici în zonele limitrofe nici măcar o enotecă, dacă nu cu specific românesc, măcar una în care să găseşti vinuri de aiurea. Singura încercare, Vinopolis, a falimentat din nu ştiu ce motive, iar „chestia” – nu am cum să-i spun vinărie – deschisă cu câteva luni în urmă în pasajul Villacross e atât de palidă, că nu merită atenţie. Apoi, sunt librăriile de noapte care lipsesc, în care să te duci de bezmetic atunci când, pentru un motiv sau altul, bântui noaptea prin centru fără ţintă. Mă enervează groaznic că după miezul nopţii niciun mijloc de transport în comun nu mai circulă. O grămadă din banii pe care ar trebui să-i cheltuiesc pe orice altceva se duc pe taxiurile conduse de băieţi şmecheri. Că tot vorbeam de mijloace de transport în comun: Bucureştiul are unele dintre cele mai urâte tramvaie şi metrouri din câte am văzut. Zic asta în calitate de practicant asiduu al mersului cu metroul şi tramvaiul în orice oraş le-aş găsi. Metroului nou-nouţ şi septic care trece prin centrul oraşului îi prefer oricând metroul chic bruxellez sau budapestan cu tapiserie şi scaune şi canapele mult mai comode şi mai domestice cumva. Semnele bune vin – culmea! – dinspre periferie, unde zonele verzi au început să se lărgească. În Titan şi Sălăjan, magherniţele de lângă blocuri au dispărut şi în locul lor au apărut spaţii verzi, gazon cu E-uri, cum îl numea o amică din Titan, pentru că l-am văzut verde şi astă iarnă după prima zăpadă. A, să nu uit, nu am bicicletă, deşi mi-ar plăcea, dar solidarizez cu bicicliştii care vor protesta zilele astea, pentru că nu există în Bucureşti piste speciale pentru ei, ca să nu mai zic că singura pe care o ştiu, pe bulevardul Elisabeta, e plină mai mereu de pietoni sau maşini parcate drăguţ de-a lungul ei.
Să trecem la divertismentul banal, la care fiecare dintre noi care încă n-am devenit dependenţi de telecomandă şi de statul acasă visează. Dacă vrei să înoţi în Bcureşti, ori te înhami la un drum lung cu final costisitor sau dătător de mâncărimi de piele ori o laşi moartă. Dacă vrei să dai un tenis de masă cu amicii în centru, n-o poţi face decât la Green Hours (când vine ploaia, nici aici). Baschet în Tineretului şi în zona lacului Tei. Din păcate, nu sunt un practicant al aruncatului cu săgeţi, pentru că altfel aş fi fost fericit de excesul de ţinte de darts din puburile bucureştene. Dacă toate astea s-ar îndrepta, Bucureştiul m-ar câştiga definitiv. Sau aş deveni şi mai pretenţios, cine ştie…

Lorita Constantinescu, membru în Consiliul de Administraţie al Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile
Confortul urban este atunci când majoritatea lucrurilor din oraş sunt la îndemâna majorităţii acestora şi atunci când există un dialog în comunitate bazat pe respect sub diversele sale forme.
Cartierul în care stau eu este în Bucureşti, în zona Ferentari, cunoscută pentru ericulozitatea şi coloratura sa. În ciuda acestui lucru, zona în care stau are un trecut diferit de această caracterizare, fiind un cartier de 12 blocuri cu 3 etaje şi demisol, la care este arondat un parc cu bazin şi loc amenajat pentru popice, spaţii verzi la fiecare bloc, cu câteva magazine şi o centrală de termoficare proprie. La o distanţă de o staţie de tramvai este un cinematograf şi la două staţii este o piaţă de legume şi fructe nu prea mare, dar foarte utilă, iar Parcul Carol este la 20 de minute de mers pe jos. Mai nou, acum 20 de ani s-a făcut şi o staţie de metrou la 4 staţii distanţă.
Cam aşa văd eu confortul urban şi oraşele din România, cu cartiere de case şi blocuri cochete cu acces uşor la servicii de bază şi cu acces relativ uşor la alte edificii centrale. Iar centrul oraşului trebuie şi el să fie cochet, cu tot ce trebuie, accesibil şi foarte plăcut şi confortabil vizual. Totul trebuie să fie la îndemână pe baza compensaţiei, adică dacă nu pot să merg prin centru cu maşina, atunci trebuie să am unde să parchez şi să am facilităţi de plată pe măsura folosirii (sistem de abonament etc.).
Cred că un confort urban pentru o majoritate a populaţiei se poate realiza în primul rând dacă este gândit ca atare. Cârpiturile pe care le încearcă diverşi nu au nicio şansă atâta vreme cât nu există o gândire dezinteresată şi serioasă de ansamblu pentru fiecare oraş în parte. Cred că această gândire a edililor trebuie făcută cu consultarea cetăţenilor sub diverse forme. Edilii trebuie să fie profesionişti de prima mână, incoruptibili şi dispuşi să muncească asiduu. Cât priveşte serviciile, acestea trebuie contractate în întregime la privaţi pe bază de competiţie reală. Administrarea oricărui serviciu public, inclusiv administraţia de bloc, nu trebuie lăsată la întâmplare, adică pe mâna cetăţeanului, că nu ştie ce să facă cu ea. În analizele pe care aceştia le fac ar trebui să ia în considerare starea oraşului şi să facă o listă de priorităţi atât din punct de vedere urbanistic, cât şi pentru cetăţean – curăţenia, transportul în comun, drumurile, poluarea mediului şi poluarea fonică trebuie să existe la anumite standarde, orice s-ar întâmpla într-un oraş.
Un oraş trebuie să fie confortabil pentru majoritatea locuitorilor săi şi nu numai pentru cei care sunt în goana acerbă după profitul de a-şi face o vilă în cartierul în care are şi şefu’. Comportamentul indiferent şi amorf al cetăţeanului şi al edililor mă duce cu gândul la existenţa unui sistem sancţionator care să şi funcţioneze şi să fie cunoscut şi simţit de toţi cetăţenii, dar şi a unor programe civice cu cetăţenii mici şi mari de comportament în comunitate.
Am uitat să vă spun că acolo unde încă mai stau, în cartierul din Ferentari, realizat în anii ’50, lucrurile s-au schimbat. În ultimii zece ani, parcul dintre blocuri cu bazinul şi popicele este în
paragină, boxele blocului sunt pline de populaţie nevoiaşă (nu neapărat săracă) cu un comportament contra-urban, blocurile au datorii din motivele cunoscute, spaţiul verde a devenit o bucată de pământ arid, magazinele sunt murdare şi urâte, cinematograful s-a închis, biblioteca şi librăria din colţ s-au desfiinţat, cât despre mizeria de pe alei şi străzi şi starea lor nu trebuie să intru în detaliu. În locul lor s-au înfiinţat trei sedii de partide politice cu termopane, gratii vopsite fiecare în culoarea care, cică, îi reprezintă.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0