Congresul UIA Durban 2014 #2

Continuăm seria de articole dedicate celui de-al 25-lea Congres UIA, organizat în Durban, Africa de Sud. Arhitecţi, designeri, urbanişti, activişti, cercetători, studenţi şi factori de decizie din toate colţurile lumii au dezbătut, timp de cinci zile, strategii pentru oraşe mai locuibile, mai funcţionale şi mai frumoase. Dintre personalităţile arhitecturii contemporane invitate să vorbească în faţa publicului am avut plăcerea să stăm de vorbă cu Kjetil Trædal Thorsen, directorul biroului Snøhetta, şi celebrul Toyo Ito, laureat al Premiului Pritzker în 2013.

Interviu cu Kjetil Trædal Thorsen

Kjetil Trædal Thorsen este un arhitect norvegian, născut în 1958. Numele său nu este foarte cunoscut în România, deoarece puţini îl asociază cu biroul pe care îl condu­ce încă din 1987, şi anume Snøhetta. Iniţiativa formării unei echipe interdisciplinare a apărut în cadrul grupului de peisagişti Inge Dahlman, Berit Hartveit, Johan Østengen şi Alf Haukeland, care, împreună cu arhitecţii Øyvind Mo şi Kjetil Trædal Thorsen, au decis să încorporeze într-un demers comun, unitar şi coerent, proiectarea de arhitectură şi cea de peisagistică. Astfel a luat naştere o mică firmă de proiectare, botezată după numele unuia dintre cele mai înalte vârfuri muntoase din Norvegia, Snøhetta. Astăzi, cu 27 ani mai târziu, Snøhetta este o companie interna­ţio­nală, cu sedii în Europa, America şi Asia, nu­mărând aproximativ 120 de profesio­nişti din dome-niile arhitecturii, peisagisticii, designului de interior şi designului grafic. Dezide­ratul transdisciplinarităţii este păstrat şi as­tăzi şi formează, în continuare, coloana vertebrală a identităţii grupului. Schimbul liber şi nemij­locit de idei, de roluri, de procese şi funcţii, pe care cei de la Snøhetta îl denu­mesc transpoziţionare, şi care se aplică atât în interiorul echipei, cât şi în exterior (în re­laţia cu clienţii, de pildă), reprezintă instrumentul-cheie de depăşire a obstacolelor pe care arhitecţii şi ceilalţi specialişti din do­meniile înrudite le întâmpină în mod curent. În cadrul Congresului UIA 2014 de la Dur­ban, Kjetil Trædal Thorsen a susţinut o pre­zentare extrem de vastă a domeniilor diferite de activitate ale biroului Snøhetta, precum şi a câtorva dintre metodele de lucru utilizate. Aces­tea combină tehnici tradiţionale, cum ar fi lucrul direct, manual, cu materiale-le de construcţie, precum şi alegerea acestora, cu tehnologii extrem de avansate, în care de­signul şi printarea 3D, uneori chiar la scară 1:1, se aplică în mod curent.

La cele spuse mai sus despre Snøhetta şi co-fondatorul său, Kjetil Trædal Thorsen, se mai poate a­dă­uga dorinţa, mereu reformulată şi actua­li­za­tă de a crea proiecte sustenabile, adaptate cerinţelor societăţii contemporane, precum şi o convingere de neînlăturat în implicarea echitabilă a cât mai multor specialişti din al­te domenii de activitate. Cola­borările cu ar­tişti plastici, programatori IT, meşteşugari, e­cologişti, activişti, oameni po­litici etc. contribuie la complexitatea pe care proiectele Snøhetta o denotă dintotdeauna. Probabil cel mai reprezentativ proiect al bi­roului nor­vegian este (Noua) Bibliotecă din Alexandria, Egipt, proiect pentru care cei de la Snøhetta au primit una dintre cele mai înalte distincţii arhitecturale, Premiul Aga Khan, în 2004. De pe site-ul firmei am extras următorul citat pe care îl considerăm eloc­vent: „Snøhetta pre­ţuieşte interacţiunea umană. Toate lucrările biroului se străduiesc să redea şi să accen­tueze sentimentul apartenenţei la un loc, al identităţii indivi­duale şi al relaţionării cu ceilalţi indivizi, dar şi cu spaţiile pe care le locuim, fie ele naturale sau rezultatul crea­ţiei omeneşti. Muzeele de artă, platformele de observaţie a naturii, spa­ţiile publice, sau casele pentru păpuşi capătă din partea noas­tră aceeaşi atenţie şi grijă. Modelele şi rutinele sunt ignorate, în schimbul căutării active a esenţei lucrurilor.”

La sfârşitul prelegerii sale din cadrul Con­gre­­­sului UIA 2014, am avut ocazia unui scurt schimb de idei pe care îl redăm cititorilor Igloo în cele ce urmează.

Ioana Corbu: Se zice că Oscar Wilde ar fi spus odată: „Când bancherii se întâlnesc la cină, vorbesc despre artă. Când artiştii se întâlnesc la cină, vorbesc despre bani.” Cât de mult contează banii în realizarea/de­veni­rea obiectului de arhitectură?

Kjetil Trædal Thorsen: La această întrebare nu cred că există un răspuns simplu. O să încep prin a vă povesti ceva despre clădirea Bibliotecii din Alexandria. Pe vremea când lucram la acest proiect, am fost extrem de criticaţi – şi UNESCO ne-a criticat şi UIA ne-a criticat – pentru că doream construirea unei biblioteci în Alexandria, acolo unde 50% din populaţie este analfabetă. Se punea aşadar întrebarea: de ce ai vrea să construieşti o bi­bliotecă acolo unde 50% din populaţie este analfabetă? Răspunsul meu a fost: EXACT DIN ACEST MOTIV! Acesta este principalul motiv pentru care ai vrea să construieşti o bibliotecă acolo. Din alt punct de vedere, mai sunt toate glumele despre de ce să fii să­rac când nu înţelegi cum e să fii bogat sau invers, atunci când eşti bogat, înţelegi cum e să nu îţi permiţi să cumperi tot ce îţi do­reşti? A nu înţelege este un pericol, o ame­nin­ţare, în orice domeniu. Prin urmare, pă­rerea mea este că educaţia este cheia rezol­vării tuturor neînţelegerilor.

IC: Momentan lucrez la teza mea de doctorat şi încerc să scriu despre tradiţie şi experiment în arhitectura contemporană…

KTT: Întocmai! Tradiţie şi Experiment. Nu e­xistă contradicţii între cele două. Nu există contradicţii între experimentarea contemporană şi moştenirea provenită din tradiţii. Tot ce am făcut vreodată ca să progresăm a fost un experiment la vremea lui. Chiar şi ce a ră­mas ca fiind tradiţie. La un moment dat în is­torie, tradiţia şi experimentul erau unul şi a­celaşi lucru. Astăzi, tot ce facem este un ex­periment, chiar şi ce realizăm întâmplător. Ceea ce încercăm, însă, este să reducem fac­torii aleatori. În multe experimente contemporane, metodologia este cel mai experi­me­n­­tal lucru, dar parametrii sunt şi vor ră­mâ­ne a­ceiaşi. De exemplu, în cadrul proiectului pentru „Centrul Culturii Globale King Abdu­laziz” din Dhahran, Arabia Saudită, ma­teria­lul utilizat este pământul compactat – folosit din ce­le mai vechi timpuri –, dar pune­rea în operă e una inovativă. Şi alte lucruri s-au schimbat, experimentele se a­dre­sează unui public mult mai larg. Să luăm de exemplu clă­­direa Ope­rei din Oslo. Este­ o insti­tu­ţie cul­turală de cel mai înalt nivel, dar e folo­sită de toată lumea. Într-un fel, creşti nivelul de ac­cesibilitate, prin introdu­ce­rea altor mij­loa­ce de a te apro­pia de pu­blic. Astfel, gene­rezi proprietatea publică asu­­pra unei situaţii. Şi mă întorc la exemplul Biblio­tecii din Alexa­n­­dria. Timp de doi ani, ne-am luptat cu autori­tăţile şi într-un final am reu­şit să deschidem piaţeta din faţa edificiului, pur simplu prin faptul că am permis tuturor să între în acel spaţiu. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a fost că oamenii din Alexandria au protejat Bi­blioteca în timpul „Primăverii arabe” fă­când un lanţ uman în jurul ei de 24 de ore.

Vladimir Nicula: Cum vă simţiţi când se întâmplă aşa ceva?

KTT: Felul în care publicul apreciază acest proiect se vede, nu este vorba despre mine sau despre biroul meu, este vorba despre locuitorii din Alexandria.

IC: Oamenii care răspund gestului făcut de dvs., de echipa dvs.

KTT: Da, dar este vorba despre ei, ei sunt cei care protejează clădirea, eu nu am fost acolo cu ei. Este un fel de a atrage susţinerea pu­blică fiind generos şi interacţionând cu un public mai larg. Ce s-a realizat în acest proiect a fost făcut acţionând de jos în sus, implicând comunităţile locale, folosind meş­teşuguri locale. Nu se putea face invers, de sus în jos, dictând felul în care va fi folosită clădirea. Modul în care alegi scara clădirii este foarte important, este o chestiune foar­te complexă. Contează dacă tot ce e ne­cesar se află acolo, cuprins în acel proiect, fără să conţină nimic în plus. Sunt şi cazuri în care este necesar să ai susţinere politică, să existe instrucţiuni de la cel mai înalt nivel, decizii politice strategice. Aici am alt exemplu să vă dau. Clădirea culturală din Arabia Saudită de care vă spuneam în cadrul conferinţei conţine primul cinematograf public din ţară. Primul cu o singură intrare atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Conţine prima sală de teatru unde chiar poţi pune în scenă piese de teatru.

VN: Şi autorităţile au fost de acord?

KTT: Nu! I-am forţat să fie de acord. Este o decizie politică foarte importantă, am folosit perspectiva importanţei acestor decizii pentru companiile care vor să investească în acest proiect. Practic, am reintrodus un sistem politic într-o societate a cărei cultură interzice anumite gesturi. Este un fel de li­beralizare, de relaxare a unor restricţii.

IC: Deci, de fapt, nu le propuneţi doar un design, un proiect al clădirii respective. KTT: Nu, designul este ultimul lucru care contează.

VN: Factorii politici şi economici sunt cei care primează în realizarea şi aprobarea unui proiect? KTT: Toţi aceşti factori trebuie să se potrivească scopului final.

IC: Ce este valoarea arhitecturală la momentul actual, din punctul dvs. de vedere?

KTT: Financiar, nu putem face estimări, im­plicaţiile sunt enorme. În primul rând, do­me­niul construcţiilor este cel mai mare con­su­mator de energie de pe planetă, fapt care ne situează într-o poziţie foarte sensibilă. În al doilea rând, oraşele zilelor noastre se ex­tind ca niciodată în istorie. În anul 2014 se cons­truiesc mai multe clădiri decât s-au cons­truit vreodată. De asemenea, migraţia populaţiei între diferite oraşe este cea mai mare din toate timpurile. Avem de-a face şi cu si­tuaţii foarte dure, sărăcia în anumite lo­curi e mai mare decât vreodată până acum. Nu rezolvi probleme cu arhitectura. Arhitec­tura este un instrument care ne divide, care poa­te face pa­şii necesari spre schimbări care ţin de di­ferite tipuri de atitudini şi feluri de a­bor­dări ale unor probleme. Arhitectura nu e o solu­ţie, este un instrument pe care îl pu­tem fo­losi în anumite situaţii. Nu doar ar­hi­tectura de mare ţinută. Nu trebuie să jude­căm greşit, să credem că doar arhitectura, şi doar cea costisitoare, poate schimba perspe­c­­tive. Să luăm exemplul oraşului Bilbao. E­xis­tă un procentaj de 40-60% populaţie şo­me­­ră. În­cepi să te preocupi de sistemul de me­­trou, re-creezi întreg sistemul de transport în co­mun şi apoi, ca o rază de lumină, oferi un muzeu. Muzeul este doar o parte foar­te mică din ceea ce a însemnat reconstrucţia oraşului Bilbao. Deci da, sunt anu­mi­te gesturi care pot genera sisteme econo­mice şi pot mişca lucrurile către înainte, dar arhitectura singură nu poate reuşi astfel de reali­ză­ri. Ar­hi­tectura este un instrument rudimentar.

Interviu cu Toyo ITO

Practica academică, şi nu numai aceasta, utilizează în mod curent, în sprijinul diverselor teze de specialitate, exemple de notorietate, care au rolul de a da legitimitate discursurilor şi referinţe solide, de netăgăduit. Oricare ar fi domeniul la care ne referim, acesta îşi are părinţii în persoana unor celebrităţi care, prin aportul lor, mai mult sau mai puţin apropiat de zilele noastre, au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea disciplinei în care au activat. Iar specialiştii disciplinei respective irosesc rar ocaziile de a-i cita în demersuri ulterioare, sporindu-le astfel reputaţia. Rar găsim studii de filosofie care să nu pomenească numele lui Aristotel, Platon, Socrate, Hegel, Nietzsche ori Heidegger, precum la fel de rare sunt cercetările istorice în care să nu fie menţionaţi Herodot, Ptolemeu sau Schliemann. Medicina îl are în această categorie pe Hippocrate, artele frumoase pe Michelangelo, Rafael şi Leonardo, estetica pe Hartmann şi, mai recent, pe Eco, istoria religiilor pe Eliade etc.. Simpla enumerare a acestor nume este deja o sarcină imposibilă şi care, în plus, ar face o mare nedreptate tuturor celor omişi. Ce reţinem ca fiind cert este că orice domeniu de activitate şi-a creat şi se poate lăuda cu propria panoplie de nume şi personalităţi, fie ale veacurilor trecute, fie contemporane, a căror activitate capătă, prin importanţa sa intrinsecă, rangul de adevărată mitologie. Cele menţionate mai sus pot apărea, într-o primă instanţă, ca fiind un fapt banal – orice artă îşi are propriile staruri. În plus, nu sunt puţine ocaziile în care scolasticii cărora le lipsesc argumentele reale, îşi aglomerează discursurile cu referin­ţe răsunătoare, în speranţa ca renumele celor citaţi să disimuleze propria lor lipsă de substanţă. Cu toate acestea, fiecare contact, direct sau indirect, fie cu opera sau, în măsura posibilităţilor, nemijlocit cu o asemenea personalitate, este o şansă care depăşeşte în orice caz, limitele banalului şi capătă o însemnătate deosebită, de eveniment, pentru toţi cei care îi sunt părtaşi. Toyo Ito, arhitect japonez, cunoscut pentru o carieră care se întinde pe o durată de 50 ani şi care continuă şi în prezent într-un ritm extraordinar, este deja, din perspectiva celor spuse mai sus, un astfel de star. Totuşi, poziţia pe care şi-a asumat-o încă de la sfârşitul anilor ’60 şi care îl caracterizează şi astăzi, rămâne una atipică. Aceea de etern inovator, explorator, revoluţionar, într-o continuă polemică cu modelele fixe ale practicii curente de arhitectură de pretutindeni, aflat într-o permanentă competiţie cu rutinele contemporane, înaintea cărora s-a poziţionat mereu. Un personaj a cărui activitate se plasează în întregime în afara trecutului, în opoziţie cu prezentul, dar, prin excelenţă, în viitor. Pare de aceea absurd ca un astfel de creator să poată deveni un model, un tipar de urmat, atâta vreme cât, prin însăşi felul său de a gândi arhitectura, el refuză fixarea în tradiţie. Contribuţia sa de-a lungul celor 50 ani de carieră se defineşte, simplificat, prin doi parametri esenţiali: conceptualizarea gestului arhitectural şi critica locuirii urbane. Aceşti parametri au ca numitor comun care dă coerenţă operelor lui Toyo Ito, inovaţia în domeniul tehnicilor şi tehnologiilor de construcţie, o opţiune creativă care se regăseşte, indiferent de scară, în toate lucrările sale.

Fie că vorbim de lucrările de început, (locu­inţele The White U House sau The Silver Hut), de proiectele unor instalaţii edilitare (Tower of Winds şi Egg of Winds, ultimul făcând parte din scenografia nu mai puţin celebrului film Blade Runner), de faimoasa Mediatecă din Sendai, care rămâne şi astăzi, la 14 ani de la edificarea sa, un reper de inovaţie pentru reinterpretarea relaţiei spaţiu-structură, sau de mai recentele sale preocupări pentru arhitectura dezastrelor (locuinţe pentru diverse tipuri de refugiaţi, victime ale calamităţilor naturale sau umane) precum şi de edificiile culturale de prim rang, dintre care este suficient să amintim doar Muzeul de Arhitectură din Imabari (provincia Ehime, în Japonia) sau Opera Metropolitană din Taichung (proiect aflat în execuţie în Taiwan), opera lui Toyo Ito rămâne sub semnul unui amestec uimitor şi ciudat, deopotrivă. În aceeaşi măsură în care impresionează prin exuberanţa şi radicalismul soluţiilor propuse, care au un impact determinant, mesajul pe care toate aceste lucrări îl transmit este paradoxal transpus într-un limbaj extrem de simplu, esenţializat, auster uneori, dar şi foarte tipic culturii japoneze.

Pentru Toyo Ito, citadinii capătă un rol privilegiat, pe care arhitectul japonez îl declamă în mod explicit. Aceştia traversează, popu­lează şi se folosesc de formele şi spaţiile arhitecturale ca de o îmbrăcăminte, în care jocul de texturi, volume, lumini, umbre, transparenţe şi opacităţi, redă dinamismul unei vieţi trăite intens în mediul oraşului contemporan. Dincolo de semnificaţiile profunde ale proiectelor sale, Toyo Ito are şi un rol activ în peisajul profesiei. Participant activ la numeroase expoziţii şi evenimente internaţionale, cu instalaţii, amenajări, pavilioane etc. (Visions of Japan, Londra 1991, Vision and Reality, Louisiana 2000, Blurring Architecture, Aachen, Tokio, Anvers, Auckland şi Wellington 1999-2001, precum şi Serpentine Gallery Pavilion, Londra 2002) Toyo Ito a reuşit să transgreseze limitele stricte ale practicii curente, reînnodând o legătură uitată în deceniile trecute între arhitectură şi alte arte (plastice, vizuale, experimentale etc.). Rolul său de mentor se regăseşte şi în formarea profesională a numeroşi arhitecţi, dintre care cei mai renumiţi sunt, desigur, actualii membri ai biroului SANAA (Kazuyo Sejima şi Ryue Nishizawa) care şi-au început cariera în biroul său din Tokio. Ca recunoaştere a meritelor deosebite în întreaga sa carieră de până acum, în 2013, Toyo Ito a primit cea mai înaltă distincţie din domeniul arhitecturii, şi anume premiul Pritzker. Pe Toyo Ito l-am întâlnit la Durban în luna august, cu ocazia Congresului UIA 2014, unde a susţinut două prelegeri, care au marcat una, începutul, şi cea de-a doua, finalul congresului. Ambele prelegeri s-au referit la proiecte în curs ale arhitectului japonez, în cadrul biroului care îi poartă numele. Redăm mai jos scurta conversaţie pe care am avut-o cu celebrul arhitect. Pentru înlesnirea discuţiei, traducerea din engleză în japoneză a fost făcută de Kazuo Iwamura, de asemenea arhitect şi colaborator al lui Toyo Ito.

Vladimir Nicula: Cunoaşteţi România? E ceva anume ce ştiţi despre ţara noastră? Kengo Kuma a fost în vizită în România în 2006, o ocazie deosebită pentru cei care au putut urmări conferinţa sa de atunci.

Toyo Ito: Nu ştim prea multe despre România, dar Kengo Kuma este un prieten foarte apropiat al nostru (râde).

VN: Ne imaginăm că vă cunoaşteţi. Despre România probabil ştiţi că este o ţară din fostul bloc estic al Europei şi că se află şi în prezent într-un proces de transformare socială, economică şi politică. Este şi un loc în care tinerii arhitecţi se străduiesc să îşi înceapă o carieră şi unde, deşi există numeroase obstacole, putem vorbi şi de multe oportunităţi. De aceea, prima noastră întrebare este dacă vă amintiţi cum aţi început să lucraţi ca arhitect. Povestiţi-ne câte ceva despre acest moment.

TI: Mi-am început profesia într-o perioadă în care economia ţării, a Japoniei, a înregistrat o cădere foarte accentuată, abruptă chiar, deci pentru un arhitect tânăr nu existau foarte multe oportunităţi de muncă. Exista un grup de arhitecţi mai în vârstă către care se îndreptau majoritatea lucrărilor. Noi, cei tineri de atunci, am început să ne consultăm între noi şi să formăm un front împotriva acestor arhitecţi mai bătrâni. De fiecare dată când un arhitect din cei cu experienţă căpăta un proiect, toţi cei tineri din grupul nostru îl criticau vehement (râde). Această atitudine şi acest tip de discurs au durat timp de 10 ani. Privind în urmă, consider acum că această perioadă de 10 ani a avut o importanţă foarte mare pentru mine. Chiar dacă în tot acest timp am acumulat o cantitate substanţială de nemulţumiri, frustrări şi alte resentimente, ele s-au tradus mai târziu într-un bagaj de experienţe pozitive. În măsura în care aceasta e situaţia şi în România, frustrările din prezent se vor transforma în timp în ceva bun.

Ioana Corbu: Aşteptăm şi noi acest moment. A doua întrebare pe care dorim să v-o adresăm este legată de conceptul de valoa­re. Clădirile de pretutindeni sunt definite, într-un fel sau altul, de valoarea pe care o posedă: fie că este vorba de valoare economică, educaţională, istorică etc. Care este, în opinia dvs., în această înşiruire, valoarea arhitecturală a unei clădiri?

TI: În mod curent, refuz să privesc arhitectura ca pe ceva care ar putea fi cuantificat, adică să aibă o valoare în sens propriu. Dar cred că putem vorbi despre valoarea arhitecturii în măsura în care aceasta este strâns legată de oameni, de indivizi. Dacă îi ajută să trăiască, să experimenteze viaţa, să se bucure şi, în general, să se simtă umani. Aceasta este cea mai importantă valoare a arhitecturii. Să aibă vitalitate, în sensul în care să sprijine şi să ajute viaţa oamenilor, în sensul cel mai larg.

VN: Pentru că timpul pe care îl avem la dispoziţie este foarte scurt şi se apropie momentul prelegerii dvs. din această seară, dorim să vă adresăm o ultimă întrebare. Tradiţie vs Experiment. Wang Shu a vorbit despre asta în conferinţa sa de ieri. Care este conceptul mai important? În special în arhitectura contemporană, care din cele două trebuie să predomine?

TI: Ca să putem defini tradiţia, un factor important este durata de timp la care ne referim. Cred că dacă privim retrospectiv, raportat la o durată suficient de lungă, atât în Japonia, cât şi în alte ţări din lume, cum ar fi China sau orice ţară din Asia, Europa, America etc., ne putem regăsi într-o postură identică cu cea de astăzi, în care ne întrebăm dacă prin experiment nu s-ar distruge tradiţia. Cred că pentru a înţelege orice experiment este foarte important să treacă un timp.

IC: Altfel spus, orice experiment poate deveni în timp tradiţie, dacă durata e suficient de lungă?

TI: Da, exact, dacă este o durată suficient de lungă. În egală măsură, mă întreb dacă e o idee bună să punem experimentul în opoziţie cu tradiţia. Ca să fiu sincer, nu agreez foarte mult expresia asta, tradiţie (râde). Am fost mereu susţinătorul experimentelor, dar nu ca să mă opun unor tradiţii, ci pentru că aşa am considerat că putem să privim înainte.