Culele, Fanarul şi Craiul Todoruţ
Perioada în care au fost ridicate culele sau casele-cule corespunde în linii marii cu intervalul în care s-au schimbat cele 40 de domnii fanariote.
„AI ZICE CĂ DIN RAIU VALAHIA E RUPTĂ
DAR VAI CÂT TE ÎNŞELI!
CĂ ASTĂZI SÂNU-I FRAGED DE CIOCOIME-I SUPTĂ
ŞI-I PLINĂ DE MIŞEI!
CE-AI FOST ODAT, O, ŢEARĂ, ŞI CE-AI AJUNS ACUM
SUPT TALPA DIN FANAR,
CĂ-ŢI TREMUR COPILAŞII ŞI CRUD RĂCNEŞTE MUMA
ŞI GRECII N-AU HABAR…”
(Mircea Cărtărescu – Levantul)
Adeseori, catalogaţi spoliatori ai celor două ţări româneşti, ignorându-se de cele mai multe ori rolul cultural excepţional al unor Mavrocordaţi, Ghica sau Ipsilanti, fanarioţii sunt cei care leagă cu fire nu într-atât de vizibile acest al doilea capitol al poveştilor cu case fortificate. Şi chiar dacă nu apar în prim-planul poveştii vom şti că ei sunt undeva, acolo, unul dintre motivele pentru care boierii, boiernaşii sau moşnenii îşi întăreau casa cu toată agoniseala strânsă în ea. Răbdau cu toţii dinapoia zidurilor colectarea impozitelor cele grele, care în ultima vreme nu-i mai scutea nici pe boiernaşi, cât despre moşneni şi talpa satelor, ce să mai vorbim! Tot bărbatul de peste 16 ani era dator! Şi de erai boier cu mare ambâţ, cu mult bacşiş şi temenele îţi obţineai dregătoria. Vestitul Ioan Caragea vânduse şi înmulţise 4 762 de titluri de boierie şi se procopsise cu 20 de milioane de piaştri. Iar domnul cel venea din famenul Fanar cu bani grei îşi cumpăra ţara! Iar milioanele de piaştri înapoi trebuiau daţi celor care împrumutaseră pe-acei funcţionari ai Porţii ce doreau a schimba Stambulul pe colbul Bucureştilor. Şi de unde dacă nu de la cei mulţi cărora, în curând, nu le mai rămăsese decât aerul de respirat! La capătul acestor 105 ani de domnii nepământene se ridică de pe plaiuri „craiul Todoruţ” ce odată cu sine duse în mormânt şi ultima domnie fanariotă. Dar până atunci să vedem cum îşi construiau boierii sau boiernaşii olteni culele, care la un moment dat au avut parte, unele dintre ele, de un rol secundar în Revoluţiunea de la 1821.
„Cea mai frumoasă şi mai elegantă culă din Gorj”, Curtişoara a fost ridicată cu trei „rânduri” pe un platou de unde se vedea totul, până hăt departe în târgul Jiului. Poate că este cea mai veche culă din acest judeţ, însă nu ştim când sau de cine a fost înălţată. Cert e că pe la anul 1785, pe când domnea Mihai Şuţu, ea aparţinea logofătului Cornea. A rămas în proprietatea familiei Cornoiu până în 1927, când a fost cumpărată de un bancher din Bănie. Impunătoare prin volumul său, cula are un plan pătrat cu latura de 10 metri. Singura intrare deschide accesurile către cele două caturi, către o cameră de provizii aflată în dreapta şi către beciul tăvănit frumos cu grinzi de stejar şi închis „cu porţi de zăbrele”. Se pare că la început una dintre cele două încăperi ale beciului avea intrare direct din curte şi era separată de restul clădirii, iar cea de-a doua ţinea în mijloc puţul de apă. Catul următor cuprindea patru încăperi, dintre care una era bucătărie. Scara continuă ducea la rândul al treilea, unde cele două odăi de locuit se deschideau către un larg pridvor cu „stâlpi ciopliţi cu bardă şi tencuiţi după 1840”. Locul cel mai plăcut taifasului şi împletitului era podiumul cu trei trepte mai sus, aflat lângă scară, unde se întindeau şi laviţele şi pernele, iar camerele „pretutindeni tot aşa de mari, de înguste, de lungi şi cu câte o tainiţă în zid după icoane” erau. Un detaliu arhitectonic interesant, întâlnit şi la alte cule, este un mic şi delicat turnuleţ cu acoperiş ventilat, legat de casă la primul nivel printr-un coridor. Acesta era o anexă sanitară.
Şi pentru ca totul să se lege în povestea noastră, de curând în apropierea culei Cornoilor a fost adusă casa unui căpitan de-al Vladimirescului. Dar, să mai aşteptam…
Nu părăsim Gorjul, ci coborâm pe atât de frumoasa vale a Gilortului până la Groşerea, unde Cocoş Crăsnarul avea cula aşezată pe un povârniş de deal. De pe la 1750 sau imediat după, cula mergea până la 10 metri sub streaşină, iar forma ei de turn era menită să-i sparie şi să-i alunge pe cei ce-ar fi îndrăznit să atace. Cele două canate masive din stejar ale uşii se deschid către scară şi către gârliciul beciului cu metereze. Cele 16 trepte de lemn duc la rândul de mijloc, unde erau o odaie mare şi una mică. Alte 12 trepte urcau printr-o casă apărată cu metereze spre ultimul nivel, unde foişorul cu stâlpi de cărămidă sta în faţa unei camere mai mari. Două înguste galerii de lemn înconjurau pe două laturi cula pentru a veghea dealul din spate. Pe faţadă, cele trei niveluri sunt marcate de panouri adâncite în zidărie. Cula a ars şi a fost prădată de cârjalii pe la 1801, dar a fost refăcută de căpitanul Barbu Cocoş, fiul ctitorului şi a mai fost o dată restaurată în secolul trecut.
Chiar dacă nu ştim sigur că Tudor „amăgitorul de popor”, cum îi spunea consulul rus Pini, a făcut popas la cula Crăsnarilor trebuie că o fi hălăduit pe-aceste plaiuri până la cei 12 ani, când fu trimis din Vladimirul de peste deal la Craiova. Însă ce ştim sigur e că învăţă noţiuni de retorică, gramatică şi limba greacă în casa boierilor Glogoveni, cei care aveau în satul de la care îşi luaseră numele o casă-culă, şi tot cei care aveau să îl numească mai târziu logofăt peste moşia lor.
Se crede că însuşi Paul de Alep a trecut şi a stat în casa care trebuie să se fi ridicat deasupra beciului casei-culă din Glogova pitarului Necula Glogoveanu. Atestat documentar pe la începutul secolului al XVII-lea, acest Necula pare să fi construit nucleul actualei cule. Ziduri groase de peste un metru, străpunse de metereze, închid la nivelul solului un beci cu frumoase bolţi semicilindrice întărite cu arce dublouri. Catul de deasupra a fost probabil înlocuit mai târziu cu un altul de către Ioniţă Glogoveanu ce ajunsese să ocupe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea importante dregătorii. Acest nivel însemna nu doar un corp central, ci şi două decroşuri. Cel din faţă cuprindea scara de acces la etaj şi un foişor cu stâlpi de lemn strunjiţi şi parapet de zidărie străpuns de metereze. Decroşul opus, adevărat corp de gardă cu parapet, în care meterezele aveau diferite unghiuri de tragere, avea un sacnasiu aşa cum se întâlnea la casele boiereşti din secolele XVIII-XIX. Dubla uşă veche a beciului, prevăzută cu guri de tragere, a fost dusă la muzeu, iar cele dintr-un canat pe care se intra spre etaj şi anexa sanitară au fost înlocuite în vremea din urmă. Alte modificări au fost aduse stâlpilor foişorului.
De aici plecă Tudor în 1806 la Cloşani, unde urma să fie vătaf de plai. Plecă degrabă mai apoi la războiul ruso-turc, de unde se întoarse locotenent al armatei ruse. Iar, la doi ani de la sfârşitul războiului, tocmai la Viena merse de află cele ce făcuse însuşi Napoleon. Apoi, până în anul revoluţiei nu mai ştim ce făcu, poate se gândii la necazurile „poporului muncii şi al birului” în liniştea viei cu care îşi înconjurase cula sa din Cerneţii Mehedinţiului. Ba, unii spun că aici îşi strângea armele pentru ce avea să urmeze. Se mai ştie doar că la 29 ianuarie a trecut ultima dată pe aici, luând calea Padeşului, a Bucureştilor şi în cele din urmă a Târgoviştei, unde avea să nu mai fie!
Atestată drept culă chiar de documentele vremii, clădirea de plan aproape pătrat are un parter şi un singur nivel. Are o singură intrare pe faţada principală ce dă într-o sală. De aici se intra la dreapta într-o cămăruţă, la stânga urcă în spirală treptele, iar în faţă, dincolo de uşa grea de stejar se întinde pivniţa boltită, străpunsă de metereze înguste. Scara duce în cerdacul ce altădată avea arcade trilobate, acum în mâner de coş. De aici se intră într-o sală strâmtă ce conduce, pe o parte la o mică odaie şi la două mai mari, iar pe alta la galeria de lemn dinspre anexa sanitară bine depărtată de casă. Biv treti logofătul Vasile Strâmbeanu a luat cula după ce Tudor a fost săvârşit, iar mai târziu ce mai rămăsese de pe la el fu scos la mezat, iar casa intră în grija altei familii din Cerneţi. Poate că tot din aceeaşi vreme datează şi casa la fel de masivă aflată mai în sus, pe deal.
Şi cum coborî „de la cula ce o avea la via sa de la Cerneţi, dând spaimă tuturor cetăţenilor, merse şi se împreună cu cei trimişi spre Strehaia”. Iar pe steagul cu Sfânta Treime ce-l purtară până la Bucuresci scria: „Tot norodul românesc/ Pe tine te proslăvesc/Troiţă de o fiinţă/Trimite-mi ajutorinţă”. Şi ridică răscoală împotriva tuturor asupritorilor, „veri din ce neam ar fi balaurii care i-au înghiţit de vii, căpeteniile lor, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti”, cum aşa de frumos lămureşte „Domnul Tudor” în chemările lui scrise norodului. Fu biruit în cele din urmă, ucis după unii, scăpat după alţii şi aflat călugăr pe la vreo mănăstire din părţile Olteniei…