Culoarea în oraş

Nu ştiu dacă astăzi, plimbându-te agale prin oraş, mai poţi descoperi vreun spaţiu neatins de culoare. Proteică, puternică sau liniştitoare, calmă sau agresivă, culoarea a devenit o constantă a existenţei noastre cotidiene. E greu însă de stabilit graniţa între funcţiile curative şi cele distructive ale culorii, cu atât mai mult cu cât nu putem nega necesitatea prezenţei ei în spaţiul urban. Despre acestea vor comenta în cele ce urmează profesionişti ai spaţiului urban, implicaţi în diverse proiecte legate de înfăţişarea actuală a oraşului.

Anchetă realizată pentru Igloo de Viorica Buică
Foto: © Ioana Tudora, Duo van der Mixt, Ciprian Dicu

Arhitect Augustin Ioan

Nu putem porni dintru bun început prin a lăuda sau a probozi prezenţa culorii în oraş, câtă vreme variabilele sunt atât de multe. În sine, culoarea este o impresie a luminii şi este un indecidabil. Variabilele care o contextualizează şi îmi îngăduie să vorbesc despre culoare în termeni calitativi pornesc de la datele solului însuşi, în care vegetaţia este sau nu prezentă, pe care soarele cade oblic sau secant, unde arhitectura este densă ori dispersă, dacă apa e proximă sau distantă sau puţină. Banal spus, lumina Greciei este diferită de cea a Norvegiei, dar la fel este lumina Constanţei de cea a Braşovului, dar, în schimb, aceeaşi lumină ne-a însoţit de la Vama Veche până aproape de Ankara, refractată de acelaşi calcar arid.

Continuăm apoi, derivate din datele de mai sus şi, inevitabil, conotate cultural, cu umbra. Este doar o umbră a absenţei luminii naturale, ca la Londra, de unde rezultă că faţadele sunt plate, gri şi terne, sau, dimpotrivă, este un joc savant şi sublim al volumelor pentru a ocoli soarele, domesticindu-i vipia şi închizând totodată casa către ea spre a o deschide, ca să respire şi să trăiască, spre interiorul ei adumbrit? Şi vrem atunci să accentuăm umbrele, profunzimile, misterul acestor curţi prin culorile închise în contrast cu cele deschise care afirmă volume, le scot în evidenţă? Sau, dimpotrivã, vrem să aplatizăm casa noastră?

Nu pot să răspund cu un punct de vedere personal decât dacă mi se oferă o situaţie concretă. Nici o regulă aici decât cele care se subsumează în chip implicit conceptului arhitectural. Cu siguranţă, însă, e greşit să subliniem cu o culoare închisă profilele şi ancadramentele ieşite în relief ale ferestrelor, aşa cum fac aproape fără abatere astăzi zugravii cei „noi” pe casele câte unui neisprăvit – instituţie de stat, vezi exedra băncii de la Universitate – sau fiinţă privată buimacă de atâta noroc imobiliar cât a dat peste dânsa.

Oraşul modern este un oraş declinat din arhitectura mediteraneană şi din obsesia igienei colective, aşadar alb (şi/sau transparent), artificial şi aseptic. În timp, în clime şi în culturi urbane nepotrivite modernităţii, albul se murdăreşte şi devine un gri omogen. Dispariţia comenzii centralizate şi dorul de exclamaţie individual(ist)ă a dus şi la noi la apariţia culorii în oraş. Timidă la început, câtă vreme se mai proiecta încă pe un fond de oarecare bun simţ societal; violentă apoi, ca formă de afirmare a unui statut social nou câştigat al noilor îmbogăţiţi, care îşi „celebrează” astfel extracţia mojică şi parvenitismul. Majoritatea exemplelor pe care le ştiu sunt ţipătoare, dar nu voi merge cu trasul de urechi al arhitectului sau al clientului (sau al ambilor) dincolo de discuţia despre bun gust. În timp, se vor alege şi aici neamurile proaste de cei care au curajul experimentului coloristic.

Fireşte că, dacă mă întrebaţi repede, voi prefera oricând culoarea materialului natural, cu alte cuvinte culoarea de impact cu natura şi cu textura proprii pietrei, lemnului, sticlei, chirpicilor văruiţi şi ale cărămizii. Dimpreună cu tratamentul tactil al suprafeţei, de la rugos la neted şi sclipitor, materialul ne dă suficientă culoare ca să nu trebuiască să mai apelăm la o industrie chimică în criză de identitate.

Arhitect Ioana Tudora

Ce se poate răspune la o anchetă despre prezenţa culorii în oraş? În primul rând m-aş opri să mă întreb de unde vine culoarea în oraş…? Din lumină, ok, răspunsul este simplu… dar de unde vine lumina? Din cer şi din obiectele care o/ îl reflectă. Banal! Dar cu cât călătoreşti mai mult cu atâta realizezi, sau înveţi privind în jur, că banalitatea nu există nici în cer şi nici pe pământ. La Bruxelles afli că un cer albastru nu e niciodată banal, ci rar şi spectacular, că verdele metalic de cer văratic de Bărăgan nu a stat niciodată deasupra Franţei, că albastrul de furtună devine mov dacă mergi în nord, iar rozul cel mai isteric se întinde peste câmpurile poloneze. Deci, dinspre cer numai curcubee.

Ce se întâmplă însă când coborâm pe pământ? Şi pe pământ călătoriile te dezvaţă de banalitate. Hălăduitul de oraşe te învaţă să le iubeşti pe fiecare pentru ce are sau nu are. Şi cu cât iubeşti mai multe oraşe cu atât înveţi să iubeşti şi mai mult oraşul tău – cel cu maidanele copilăriei, cu curtea şcolii şi cu crâşmele înţesate de prieteni.

Bucureştiul meu este un oraş urât de cei mulţi (urât adică ne-frumos şi urât adică ne-iubit). Eu îl iubesc însă de prea mult timp. Este prăfos, gri, plin de gropi, noroaie şi câini – şi aceasta de-a lungul secolelor şi în ochii multor călători pierduţi pe malul Dâmboviţei. Este Bucureştiul un oraş gri? Nu, aş spune eu, şi, din păcate, aş spune tot eu, este chiar din ce în ce mai colorat. Când am învăţat eu cum să iubesc Bucureştiul era un oraş cu multe case albe, gri, ocru, gălbui… toate acoperite de praf şi mizerie. Un oraş de pământ, aparent fără culori. Privind printre gardurile, pe atunci primitoare, am furat şi culorile – din grădinile de flori, din frunzişul arborilor, şi rufele întinse leneş la soare. Culoarea oraşului nu venea din zidurile lui discrete uneori până la tristeţe, ci din locuirea lui, din felul fiecăruia de a-l trăi. Şi din cer.

Astăzi, când mă încăpăţânez până la epuizare să-l (mai) iubesc, culorile sunt de peste tot. Din zidurile pestriţe, din maşinile multe, din publicitatea multă, proastă şi agresivă care ascunde geamurile misterioase şi faţadele coşcovite de cenuşiu. Nici cerul nu mai dă culoare pământului, ci îşi trage el culoarea din becurile multicolore.

Paradoxul îmi pare mie a fi „cenuşarizarea” oraşului o dată cu colorarea lui stridentă. Bucureştiul îmi pare cu atât mai cenuşiu cu cât se juxtapun pe pereţii lui mai multe nuanţe, care mai de care mai extreme. Cauzele acestei pierderi cromatice în gri întins îmi par a fi multiple: pe de o parte este răcirea culorilor – puţinele culori „bătrâneşti” erau calde, deşi pământii, acum albastrul, verdele isteric, galbenul neon, rozul tare dau un aer metalic(?) oraşului; o altă cauză este legată de cantitate – preamultul cromatic se transformă într-o asemenea cacofonie încât culorile vii, ce s-ar fi dorit accente, devin pete pestriţe pierdute între alte pete pestriţe; iar petele cele pestriţe scot şi mai abitir la iveală griul profund din grosimea zidurilor, mizeria adâncă şi tristă.

Pe lângă casele care ne (de)colorează viaţa se inserează grădinuţele meschine, resturi de pământ între betoane. Nici aici nu mai e ce a fost. Frunzele când roşii, când galbene, când verzi au fost înlocuite de perene frunze verde-albastre prin care anotimpurile nu mai trec, florile fie au dispărut sub gazonul tuns, ras şi frezat, fie s-au transformat în tocăniţe vegetale cacofonice. În parcuri, copacii nu se mai văd de bănci colorate, de coşuri de gunoi stridente şi alte intervenţii edilitare entuziaste. Iar asfaltul are uneori aerul unui curcubeu lepros.

De ce totul a devenit cromatico-trist? Din cauza simplă a căderii în kitsch, kitsch pe care Robert Musil îl definea ca o detaşare a conceptului de artă şi a vieţii de concept, ca o artă privată de viaţă. Din această stare de lucruri, din această despărţire a culorii de viaţa care o generează, din divorţul dintre imagine şi gestul cotidian al locuirii rezultă şi lipsa de viaţă (şi de artă) din culoarea bucureşteană. Şi, finalmente, lipsa de culoare din culori. Astfel, Bucureştiul meu cel pal şi-a pierdut, sub pensula frenetică, frumuseţea-i discretă, pentru a căpăta agresivitatea făţişă a unei ţoape văcsite. Şi totuşi, pentru a-l parafraza pe Kundera, culoarea este în altă parte.

Arhitect Dorin Ştefan

Titlu: Text cu mesaj politic deşi nu mă pricep la politică şi, în general, nu mă pricep la nimic, dar îmi dau cu părerea despre culoarea în oraş şi, în general, despre orice.
Subtitlu: Culoarea în oraş.
Întrebare de fond: Ce părere ai despre culoare?
Comentariu din off: Te şi pricepi la…

Eu: Cred că mă pricep pentru că m-am calificat în domeniul…
Off-ul: Da, te pricepi…
Eu: Punerea la îndoială a competenţei este probabil una dintre marile probleme ale românilor.
El: Şefu’ ştiu eu mai bine!
Eu: La polul opus al românilor cred că se află japonezii pentru care şeful este suprema autoritate.
El: Şefu’ ascultă-mă pe mine!
Eu: În Japonia, şeful calificat a făcut din acea ţară o super-ţară.
El: Şefu’ las’ că merge şi aşa!
Eu: La noi (România) ignorarea calificării şi politica naţională a descalificatorului „ştiu eu mai bine” ne-a adus în situaţia de a fi una dintre ultimele ţări din Europa.
Autoritatea: M-a ales poporul iar eu, alesul, deşi necalificat în probleme de …tică (poli-tică urbană, este-tică, e-tică) decid unde să pun statui şi cu ce culoare să vopsim iarba.
El alesul: verde, violet, vişiniu, vineţiu, veneţian, culori care se asortează, pentru că încep toate cu litera „v”.
Eu: Când în România totul este o varză (ca să rămânem în zona literei „v”) şi ca atare are culoare varză, este foarte greu să mai subdefineşti…
Igloo: Şi totuşi.
Culoarea naţională: Las’ că ştiu eu mai bine!
Culoarea locală: Descalificarea
Prezentul: varză
Viitorul: turcoaz

Grupul Duo van der Mixt, artiştii Mihai Pop şi Cristian Rusu

Critica ideologiei în spaţiul public şi cercetarea critică a cotidianului, în special din arealul urban, sunt direcţiile predilecte ale proiectelor noastre, iar ancheta de faţă este un studiu de caz despre Clujul contemporan şi folosirea ideologică a culorii.

Nu mai este o necunoscută pentru nimeni faptul că spaţiul public al Clujului a fost supus timp de 12 ani (1992-2004) de către administraţia extremist-naţionalistă la acţiuni susţinute de „decorare” cu cele trei culori naţionale, oraşul fiind astfel delimitat ca „teritoriu românesc”. Dar această iniţiativă era doar cireaşa de pe tortul delirului extremist. Oraşul a mai suferit o campanie de înfrumuseţare, o „curcubeizare” (1992-1998), premergătoare „fazei tricolore”, ale cărei intenţii pot fi interpretate azi ca avînd rădăcini naţionaliste. Ambele campanii au fost dublate cu cea de ridicare de monumente şi montat de plăcuţe comemorative, toate cu substrat naţionalist. Spaţiul public era terenul de joacă al puterii.

Prima campanie a constat în colorarea faţadelor unor clădiri istorice ale Clujului, uneori chiar străzi întregi. Aproape peste noapte ne-am trezit într-un oraş pregătit de carnaval. Gestul administraţiei putea, á l’époque, fi uşor interpretat ca măsură gospodărească, dar acum este evident că era o declaraţie de formă a puterii nou instalate. Zugrăvirea faţadelor părea a fi făcută aleatoriu, singurul (aparent) criteriu ar fi fost alternarea culorilor sau gustul administraţiei. Intervenţia brutală la faţade nu putea fi explicată de nimeni, nici chiar de către specialişti, deoarece nimeni nu a fost consultat. Reacţiile au fost nule. Se simţea chiar un fel de derută colectivă şi pasivitate privind acest subiect. Şi oricum, timidele proteste de atunci priveau monumentele ce se instalau într-un ritm ameţitor.

Pe această confuzie generată de opacitatea administraţiei privind deciziile ce priveau urbea, dar şi pe lipsa de acţiune/reacţie a societăţii civile (practic inexistente la acea dată) s-a bazat a doua intervenţie: „tricolorizarea”, un fenomen uimitor şi unicat. În august 1997, primăria a vopsit prima bancă tricoloră. Primarul a declarat ulterior presei că nu face alceva decît să folosească cele trei culori primare în pavoazarea mobilierului urban – o combinaţie cromatică ce s-ar fi dovedit, într-un studiu psihologic (sic!), benefică psihicului uman. Din spaţiul public, modelul de decorare omologat la primărie a fost preluat în spaţiul privat şi semi-privat. Isteria tricoloră s-a propagat ca un cancer în întreaga ţară, ca semn de apartenenţă la majoritate, ca emblemă a românismului. Oraşul roşu-galben-albastru a devenit modelul (pozitiv!) de habitat al intoleranţei, precum in micro un garaj sau un gard vopsit în cele trei culori a devenit un manifest vizual al proprietarului, iar intoleranţa sa implicită, o virtute.

Noua administraţie – democrată – a revopsit stâlpii anti-parking din centrul oraşului în roşu cu vîrf alb (o „helvetizare” după C. Costinaş), crezând că este foarte simplu să ştergi agresiunea cromatică precedentă. Exemplul traumelor succesive acceptate impasibil de oraşul Cluj ne arată, de fapt, că încă mult de acum înainte oamenii vor percepe spaţiul public ca pe o scenă destinată exclusiv puterii, fapt ce poate fi generalizat la scară naţională.

Olivia Filip, absolventă a Facultăţii de Filosofie (comentariu la graffiti-urile lui Ciprian Dicu)

În ultimii ani, artişti urbani au ştiut să se joace cu conceptul de invazie, începând din marile oraşe, apoi cucerind întreaga lume, iar pentru aceasta s-au folosit de graffiti, tag-uri şi chiar de noile medii precum stencil şi stickers. Au actualizat permanent stilul pop, dar au mers şi pe tendinţe mai agresive, într-un mod cât mai „fresh” şi mai actual, respectând însă cerinţele manifestărilor street. Primul obiectiv este acela de a trezi şi stimula curiozitatea trecătorilor, de a-i face să se întrebe ce tehnică a fost folosită sau care a fost raportul dorit cu ambientul. Privind în jur, clădirile, mijloacele de transport, semnele de circulaţie etc. suntem spectatorii unui eveniment extrem de colorat, fără delimitări de spaţiu şi timp. Spaţiul urban se dezvăluie din ce în ce mai mult ca un uriaş spectacol în care orice expresie creativă îşi găseşte locul.

Arhitectura marilor oraşe pune la dispoziţia tinerilor, dornici de a se exprima cât mai liber şi mai controversat, ample spaţii publice, atât oficiale, cât şi underground şi le oferă nenumărate posibilităţi de a crea evenimente unice şi dificil de imitat. Se naşte astfel un tip de artă care devine accesibilă şi celor ce nu vor să plătească intrarea într-un muzeu. Mijloc ideal de exprimare pentru mulţi tineri, graffiti-ul reprezintă de asemenea o sursă de culoare – controversată ce-i drept – pentru spaţiul urban.

Acest „bombardament” de idei şi culori permite o reînnoire constantă a spaţiilor citadine, unde interacţionează limbaje alternative care au aruncat o nouă perspectivă asupra esteticii urbane. Este o perioadă de tranziţie, o trecere de la arta destinată „spaţiilor închise” la arta urbană, unde betonul şi fierul înlocuiesc suporturile tradiţionale, o artă care ne va înconjura şi care va oferi un nou profil cromatic oraşului.