fbpx


White November igloo

Curtea de Argeş

Curtea de Argeş – „… un paradis al Valahiei” (impresia unui călător german din secolul al XIX-lea). Acolo unde concreteţea evenimentelor şi personajelor istorice nu e conservată de documente sau mărturiile locului şi arhitectură, iar arheologia recuperează prea târziu sau deloc fragmentele care ar putea reda coerenţa diacronică şi o înţelegere relativ unitară a trecutului, povestea se disipează şi memoria colectivă rămâne să reconstituie cu sens şi să proiecteze în domeniul spectacularului povestea începuturilor şi întemeietorilor… Aşa s-a născut legenda lui Negru Vodă… şi a altor domnitori învăluiţi în trame mitice, fondatorii de ţară şi biserici, victorioşi în bătălii răsunătoare, Înţelepţi, sfinţi şi miracole, creatori şi capodopere…

Text: Andreea Petra Brezan
Foto: Şerban Bonciocat

Un loc dăruit, plin de coline şi protejat de păduri, străbătut de apa Argeşului, care i-a asigurat şi botezul simbolic, iar în nord de crestele Făgăraşului, nu putea să nu îmbie la aşezare. Cine nu ar vrea să se împărtăşească de frumos? Şi mai mult decât impresionanta istorie care, pe măsură ce se afundă în trecut, se înnobilează cu aura vechimii, arhitectura şi veşmântul pictat al bisericilor cu rezonanţe bizantine exprimă legitimarea existenţei şi integrării în lume.

Puţinele documente păstrate pomenesc la începutul secolului al XIII-lea un înaintaş al voievodului Seneslau, care a participat alături de bulgari şi cumani la luptele din 1205 împotriva cruciaţilor. Spre jumătatea secolului, în anul 1247, Seneslau este menţionat în Diploma cavalerilor Ioaniţi, ca având reşedinţa la Argeş. Din secolul XIII datează temeliile capelei voievodale, prima biserică din Ţara Românească, aflate sub Sfântul Nicolae Domnesc, semn al configurării structurilor feudalităţii nord-dunărene. Voievodul Tihomir este vag amintit, mai degrabă datorită actelor măreţe ale fiului său, Basarab I, care a unit cnezatele şi voievodatele dintre Carpaţi şi Dunăre, iar în 1324 este atestat ca voievod al Ţării Româneşti. Din perioada domniei lui Basarab încep să se înmulţească mărturiile fie scrise, datorate conflictelor cu Ungaria angevinilor, fie materiale – arhitectura laică şi religioasă, realizate în contextul relativei coagulări socio-politice a Ţării Româneşti. Incursiunea armată a lui Carol Robert din 1330 şi înfrângerea suferită în apropiere de Castrum Argis – micuţa cetate situată la 30 de kilometri de Argeş, numită mai târziu Poenari – este consemnată şi ilustrată în „Cronica pictată de la Viena”. După 1330, Basarab se mută la Câmpulung, însă reşedinţa domnească ce domina pitoreasca vale a Argeşului nu a fost părăsită definitiv. Fiul său, Nicolae Alexandru, a refăcut Curtea Domnească de la Argeş în 1340, iar în perioada în care a domnit, 1352-1364, înfiinţează prima Mitropolie a Ţării Româneşti la Argeş (1359) şi finalizează construcţia Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, primul monument religios de mari proporţii din Ţara Românească, de plan în cruce greacă înscrisă, varianta constantinopolitană. Datată la începutul secolului al XIV-lea, bisericuţa de influenţă bizantino-balcanică, reţinută sub denumirea populară Sân Nicoară, străjuieşte Curtea Domnească de pe culmea dinspre răsărit. Urmaşul lui Alexandru, Vladislav I Vlaicu, domneşte între 1364-1377 şi desăvârşeşte biserica Sfântul Nicolae prin picturile murale, stilistic integrate perioadei bizantin-paleologe, printre cele mai valoroase din România. Inscripţia ataşată tabloului votiv, datând din 1369, îl numeşte stăpân al Ţării Româneşti şi al Vidinului, an în care este emis şi primul document „datum in Argyas”. Vladislav I Vlaicu a menţinut independenţa ţării în raport cu celelalte puteri politice expansioniste, a susţinut intensificarea legăturilor comerciale, a înfiinţat la Argeş prima monetărie şi prima şcoală. S-au succedat în scaunul domniei Radu I (1377-1383), Dan I (1383-1386), iar ca figură aparte Mircea cel Bătrân (1386-1418), intitulat în hrisovul de la Argeş stăpân şi domn al Ungrovlahiei şi peste munţi „…şi până la Marea cea Mare…”. În perioada 1395-1396 au fost aduse la ctitoria Basarabilor moaştele Sfintei Filofteia, care confereau o legitimare spirituală Mitropoliei Argeşului în toată aria culturală ortodoxă. Între 1418 şi 1431, capitala ţării a oscilat între Argeş şi Târgovişte, această soartă perpetuată şi mai târziu conferindu-i oraşului denumirea consacrată la sfârşitul secolului al XVI-lea: Curtea de (la) Argeş.

De perioada caracterizată prin stabilitate şi efervescenţă culturală din timpul domniei lui Neagoe Basarab, 1512-1521, este legată realizarea faimoasei Biserici episcopale, denumită Biserica Mânăstirii Argeşului, zidită pe locul unei biserici ctitorite de Vlad Dracul, care căpătase după 1439 statutul metropolitan. Biserica episcopală este de plan triconc, cu turlă pe naos şi pronaos lărgit pentru funcţia de necropolă domnească, iar faţadele au fost decorate cu broderii de piatră armeano-georgiene. Edificarea acestei biserici are rezonanţa dramatică a sacrificiului uman în favoarea durabilităţii creaţiei. Legenda Meşterului Manole, conţine una dintre cele mai complexe variante din sfera riturilor constructive, iar izvorul din valea alăturată consfinţeşte în tradiţia locală prăbuşirea lui Manole.

Începând din secolul al XVI-lea, există documente care descriu viaţa şi problemele localnicilor din Argeş: conflictele funciare cu mănăstirile Argeşului şi Bistriţei, captarea apei potabile pentru oraş prin conducte de olane, existenţa uliţelor cu numele meşteşugarilor – cojocari, zidari, sticlari –, exploatarea aurului din valea Târgului, existenţa câtorva mori sau fabricarea cărămizilor smălţuite de meşterii din Argeş, confirmată printr-o comandă pentru biserica protestantă din Sibiu. În secolul al XVII-lea, erau consemnate nouă biserici în perimetrul Curţii de Argeş, dintre acestea făcând parte Biserica Adormirea Maicii Domnului, denumită Olari, un monument cu alură rustică, conferită de proporţiile reduse, de turnul clopotniţă adăugat pe latura de sud a pronaosului, acoperişul de şindrilă şi pictura exterioară. Din punct de vedere administrativ, sunt atestaţi din 1629 un judeţ şi 12 pârgari care rezolvau pricinile orăşenilor, iar economic, un document consemnează existenţa unui bazar permanent. Dezvoltarea locală a meşteşugurilor şi comerţului şi situarea pe drumul comercial şi de poştă ce lega Sibiul de Bucureşti atestă prosperitatea Curţii de Argeş. Tineri din Transilvania veneau să studieze în secolul al XVIII-lea la şcoala locală, iar către sfârşitul secolului, artiştii învăţau meşteşugul zugrăviei la Mânăstirea Argeş. Un alt monument religios care îşi cere obolul de recunoaştere şi, mai nou, de restaurare, este Biserica Adormirea Maicii Domnului – Drujeşti. Ridicată în secolul al XVIII-lea şi cu faţadele învăluite de zugrăveli, prezintă fenomenul iconografic elaborat în Ţara Românească, care sintetiza necesităţi estetice de influenţă bizantină specifice medievalităţii româneşti şi un discurs imagistic conform evoluţiei sociale şi culturale a secolului, iar colateral, un democratism revendicativ prin recurs la imuabilitatea sacrului. În secolul al XVIII-lea, a fost construită Biserica Sfinţii Voievozi – Flămânzeşti şi, alături, înfiinţată o bolniţă rudimentară, iar din 1717 datează Biserica Sfinţii Îngeri, situată pe dealul cimitirului. Biserica Brad-Botoşari, ctitorită de voievodul Petru Cercel la sfârşitul secolului al XVI-lea, a fost refăcută complet la începutul secolului al XIX-lea. Dintre construcţiile laice ale secolului al XVIII-lea se păstrează în centrul oraşului Casa Ştefănescu-Goangă, acum învestită cu statut de Bibliotecă Orăşenească.

Epoca modernă s-a inserat timid în viaţa Curţii de Argeş. În perioada care a urmat Regulamentului Organic (1831), existau în oraş trei mori de apă, o zalhana, câteva fierăstraie şi o povarnă. Sistemul administrativ a fost reformat, iar oraşul a fost supus unui plan de sistematizare şi salubrizare. În jurul anului 1885, drumul care şerpuia pe malurile Argeşului, ocolind Curtea Domnească, a fost retrasat de arhitectul francez A. Lecomte de Nouy, prin mijlocul străvechiului sit voievodal, pentru a favoriza accesul către Mânăstirea Curtea de Argeş, „restaurată” între 1875-1885 la decizia Regelui Carol I. Cu excepţia tabloului votiv şi a câtorva fragmente extrase, pictura realizată de zugravul Dobromir în 1526 a fost înlocuită în întregime. Un tratament asemănător propusese Lecomte de Nouy şi pentru pictura Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, salvată de acest verdict devastator de arhitectul Grigore Cerchez. Lanţul greşelilor lui Lecomte de Nouy s-a continuat cu clădirile mănăstireşti alăturate ctitoriei lui Neagoe Basarab, distruse „…fără putinţă de refacere” (Grigore Ionescu) şi înlocuite cu un mic „Palat Regal”. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea (1895-1898) inginerul Elie Radu construieşte linia ferată care făcea legătura între Curtea de Argeş şi Piteşti şi proiectează clădirea elegantă a gării, decorată cu plăci ceramice, specifice tradiţiei argeşene. După 1900, se înfiinţează mai multe făbricuţe, iar în perioada interbelică oraşul se modernizează cu străzi şi trotuare pavate cu piatră cubică sau asfaltate şi iluminat electric. În 1933, a fost înfiinţată Universitatea Populară, iar din 1934 Curtea de Argeş devine oficial staţiune balneoclimaterică. Grigore Ionescu considera că modificările edilitare şi noua arhitectură civilă din prima jumătate a secolului XX „…nimicesc pe zi ce trece pitorescul aşezării şi specificul arhitecturii locale.” O asemenea caracterizare pare ironică acum faţă de sistematizarea comunistă şi catastrofalele blocuri din Curtea de Argeş. Alte construcţii fără criterii estetice sau funcţionale au apărut în capitalismul de tranziţie. Translaţia arhitecturală de la aristocratic, vernacular sau clădirile din perioada regalităţii către contemporaneitate a fost violentă, iar limbajul suferă aceleaşi fracturi. Dacă dorim acum o perspectivă ambientală armonioasă asupra oraşului Curtea de Argeş, trebuie să folosim tehnica colajului. Estetizată, modernitatea are în comun cu trecutul reconstituirea fragmentară.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0