Daan Roosegaarde

O pistă de biciclete care reproduce magia „Nopţii înstelate” pictate de Van Gogh. Străzi iluminate de benzi care absorb lumina solară şi pe care dansează fulgi de nea virtuali pentru a semnala temperatura scăzută şi riscul de derapaj pe carosabil. Benzi de trafic prioritare pentru maşinile electrice, pe care acestea se pot încărca din mers. Aspiratoare pe bază de ioni la scară urbană, care decupează halouri de cer limpede în pătura pâsloasă de smog. Pietre artificiale şi mobilier urban interactiv.

Interviu realizat de dr. urb. Silvia GUGU

Foto: ©DAAN ROOSEGAARDE, www.studioroosegaarde.net

Acestea sunt câteva dintre proiectele realizate de Daan Roosegaarde, care la numai 36 de ani reuşeşte să redefinească spaţiile publice cele mai obscure, şi anume cele asociate cu infrastructura, transformându-le în medii poetice şi sensibile, gata să răspundă la comportamentul şi nevoile utilizatorilor. Roosegaarde, care are birouri în Rotterdam şi Shanghai, deţine deja un palmares impresio­nant de premii pentru proiectele sale, este considerat designerul olandez cu cea mai mare influenţă în dezvoltarea durabilă şi face parte din World Economic Forum ca Young Global Leader. În interviul care urmează ne povesteşte despre viitorul designului şi al infrastructurii, al spaţiilor publice, şi explică de ce relaţia simbiotică dintre designer şi utilizator nu este opţională.

SG: Aş dori ă vorbim despre filosofia ta de design şi despre valoarea adăugată a proiectelor tale pentru cei care ajung să le folosească sau să le experimenteze. Pentru început, aş zice că lucrările tale transmit un sentiment proaspăt de creativitate oarecum nehotărâtă. Nu e uşor să spui despre ce e vorba în proiectele tale, pari într-o continuă căutare. Ce ţi-ai dori să găseşti?

DR: O altă viaţă, mai bună! Proiectele noastre se ocupă de peisaje interactive şi cum pot fi aduse într-o măsură mai mare în mediul nostru dur, urban. Uneori, au o natură pur poeti­că, alteori au şi o agendă practică şi acestea se îmbină când operăm în spaţiul public.

SG: Multe dintre proiectele tale – cum ar fi Smog Free Park, Smart Highways, Van Gogh Path şi chiar şi Dune – sunt axate pe regâ­n­direa infrastructurii. Cum vezi viitorul infrastructurii?

DR: Păi, cred că e destul de ciudat că atunci când vorbim despre mobilitate şi despre inovaţie toată lumea se concentrează întotdeauna doar pe maşini – cu milioane din bugetele R&D, cu câte un model nou în fiecare an etc., etc în timp ce infrastructura este oarecum desprinsă de gândirea creativă, deşi asta e ceea ce vezi când eşti la volan, asta e ceea ce lăsăm în urmă pentru generaţiile următoare. Iar infrastructura determină mult, mult mai mult cum arată peisajele noastre. Cred că va avea loc din ce în ce mai multă comunicare între automobile şi autostrăzi sau străzi, iar noi ne-am gândit că ar fi interesant să ne infiltrăm în domeniul respectiv şi atunci am lansat proiectul autostrăzii inteligente, realizând drumuri care ghidează şoferii, care încarcă maşinile electrice din mers, încercând să arătăm că infrastructura poate fi bună, interesantă, frumoasă şi sigură. Am lansat două proiecte, iar acum eu sunt în Asia pentru a discuta despre noi parteneri şi noi idei aici. Deci aşa s-au întâmplat lucrurile. Este spaţiul public de care nu-i pasă nimănui, aşa că m-am gândit să intervin.

SG: În alte interviuri, ai menţionat o anumită dezamăgire cu privire la sistemele în vigoare, şi ai vorbit despre tentativa de a folosi tehnologia pentru a regăsi un sens al vieţii şi realităţii. Este o sugestie ca fiecare dintre noi să încerce să fie un maker, artizanul propriului mediu? Vorbim despre un avertisment împotriva consumerismului sau despre un alt tip de consumerism?

DR: Mă refer mai degrabă la celebrul citat al lui Marshall McLuhan „There are no passengers on Spaceship Earth. We are all crew.” (rom: „Nu există pasageri pe Nava Pământ. Facem cu toţii parte din echipaj.”). Cu siguranţă arhitectura unui peisaj vrea să te angajeze, încearcă să stabilească o conexiune la nivel emoţional, la nivel funcţional, şi, de asemenea, în procesul de creaţie, sunt echipe de oameni din discipline diferite care lucrează împreună cu mine pentru a realiza aceste proiecte. Deci da, este cu siguranţă un apel pentru implicare şi participare, mai degrabă decât recursul la lucruri care au un buton de download, pe care toată lumea poate să le cumpere, ceea ce cred că este plictisitor şi nu ajută în modul în care facem lucrurile astăzi. Se vede clar, atunci când te uiţi la ele, că vechile sisteme se prăbuşesc, din cauza economiei, din cauza felului în care folosim energia etc. şi m-am săturat de opinii, hai să acţionăm şi să propunem ceva – de aceea am şi făcut primul pas în sensul ăsta. Şi cred că-i inspiră şi pe alţii să zică Oh, dacă Daan face asta, pot şi eu să fac cutare…Aşa se încep lucrurile.

SG: Deci eşti plin de speranţă!… că lucrurile or să se schimbe.   DR: Da, nu cred că viaţa în viitor va fi statică, sculptată în marmură şi ascunsă într-o peşteră undeva

. Să zicem că viaţa este lichidă şi ceea ce faci tu şi ce fac eu o să aibă un impact. Cam asta e atitudinea maker-ului: că poate avea o influenţă într-un fel sau altul, iar dacă ajungi la mai multe persoane poţi spera că reuşeşti să modifici sau să ajustezi anumite sisteme. Dacă nu avem această atitudine, devenim roboţi, ceea ce ar fi tragic.

SG: Ai afirmat că viitorul proiectării constă în eliminarea, nu în adăugarea unor noi lucruri. Poţi explica ce vrei să spui şi cum pot designerii să se pregătească pentru asta?

DR: Ei bine, am observat asta în procesul de proiectare pentru spaţiile publice de mari di­mensiuni la care lucrăm acum, de exemplu un proiect de dig de 32 km care tocmai ne-a fost încredinţat de guvernul olandez, de Ministerul infrastructurii, sau Smog Free Park în Beijing unde de fapt proiectăm ceva ce n-ar trebui să fie acolo. Este atât de uşor să adaugi lucruri – încă un scaun, încă o lampă, încă o masă – noi încercăm mereu să rezistăm şi să adău­găm cât mai puţin posibil. Proiectul Smog Free Park este de fapt un bun exemplu, pentru că practic eliminăm smogul, ceea ce conferă o valoare adăugată parcului. Îmi place mult a­ceas­tă idee, de a adăuga doar un strat minimal sau chiar de a sustrage ceva ca esenţă a proiectării pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi în locul respectiv. M-am săturat de obiecte; mă interesează mai mult peisajele. Când mergi la Salone del Mobile, găseşti atâtea scaune. E minunat, sunt scaune mi­nunate şi designeri de scaune minunaţi, dar nu de asta ar trebui să se ocupe noua gene­raţie de creativi. Nu, eu cred că design-ul există pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă, şi sunt atâtea potenţiale probleme care au ne­vo­ie de atenţie dacă ne uităm la viitorul mo­bi­li­tăţii, la viitorul sănătăţii; la al produselor alimentare; al energiei, al deşeurilor. Eu fac par­te şi din juriul pentru INDEX, premiul de design, şi se înregistrează un fenomen interesant, pentru că cei nominali­zaţi chiar îmbră­ţişează aceste aspecte, dar nu sunt de regulă designerii de succes. Aceştia sunt oameni de care tu sau eu n-am auzit niciodată, ceea ce este incredibil de fascinant. Aceasta este noua generaţie de nativi digitali care văd tehnologia ca pe o a doua limbă şi încep să reinventeze si să reproiecteze lucrurile într-un mod care vizează mai mult comportamentele oamenilor decât aspectul fizic, şi care înoată împotriva curentului cu scaune care ne-a terorizat în ultimii 8-10 ani. Cu tot respectul pentru colegii mei arhitecţi, desigur.

SG: Deci, în descrierea ta, designul care face viaţa mai bună pare să vizeze comportamentele – poţi da mai multe detalii?

DR: Ei bine, viaţa te inspiră sau te irită. Pe mine mă inspiră smogul. Este foarte simplu; eu nu folosesc culori sau medii solide, ci folosesc smogul sau absenţa smogului ca materie de proiectare. Te uiţi în jur şi te enervezi, te simţi inspirat sau frustrat şi începi să te gândeşti la noi soluţii cumva. Precum spuneam la început, uneori ele sunt gesturi foarte poetice, cum ar fi proiectul nostru Rainbow Station (gara curcubeu), care redefineşte acest arc istoric foarte vechi mutându-l într-o cu totul altă dimensiune, care afişează un curcubeu, în loc să rămână o structură pur funcţională. Alteori, sunt gesturi foarte practice, cum ar fi Smart Highway, autostrada inteligentă, care pune problema la modul ok, hai să scăpăm de factura de electricitate şi s-o facem mai sigură şi mai frumoasă. Dar, din nou, depinde de noua generaţie de designeri să dezvolte această opinie şi să abordeze aceste subiecte.

SG: Unele dintre proiectele tale, cum ar fi Dune, Marbles, Crystals etc., creează peisaje care interacţionează cu prezenţa umană. Asta ar trebui să ne facă să ne simţim mai importanţi şi mai puternici sau să ne facă mai conş­tienţi de impactul nostru asupra mediului?

DR: Este vorba de ideea de participare. Spaţiul public nu este doar suma unor faţade, uşi, ferestre şi nu e ceva de care doar guvernul trebuie să aibă grijă. Ştii, asta e ciudat apropos de spaţiul public: toată lumea îl foloseşte dar sincer, aproape nimănui nu-i pasă de el. Eu cred că lucrurile s-ar schimba dacă l-am deschide un pic, cum a fost cazul în proiectul Crystals pe care tocmai l-ai menţionat, care pentru mine a fost ceva terifiant, pentru că a trebuit să renunţ la control, proiectând doar limbajul, cum ar veni, fără să ştiu ce au de gând să scrie cu cristalele. Ar fi putut să le folosească să facă svastici, sau cine ştie ce – n-aveam idee, aşa că a trebuit să las lucrurile să se întâmple liber, ceea ce a fost terifiant, dar în acelaşi timp şi fascinant. Şi funcţionează – la fiecare 4 sau 5 zile, oamenii lasă un mesaj în urmă… Cineva a venit şi a cerut-o în căsătorie pe iubita lui, scriind „Vrei să te măriţi cu mine?”. Altcineva a scris „pot să fac practica la voi?”, a făcut o poză şi ne-a trimis-o la birou. Deci, este un mod de a participa, dar şi de a lăsa ceva în urmă în spaţiul public, şi este vorba şi de o anumită fragilitate, deoarece sigur că oamenii pot lua pietrele cu ei. Acestea nu funcţionează fără dispozitivele de reîncărcare care sunt acolo, dar tot se poate întâmpla să le fure. Până acum, la aproape un an de la lansarea proiectului, a mers destul de bine – au dispărut doar 10% din roci. Deci, cred că dacă te deschizi puţin şi laşi lucrurile să se întâmple oamenii se simt mai implicaţi şi creează un nou sens al locului. Sunt experienţe pe care nu le poţi downloada, trebuie să te duci acolo, sunt experienţe fizice. Iar asta ar putea deveni foarte important în lumea mult prea copleşită de digital în care locuim noi, astfel putem să ne îndepărtăm de ecrane şi să revenim în spaţiul public fizic – unde ne întâlnim, ne certăm, învăţăm – ceea ce s-a cam pierdut în ultima vreme. Iar eu vreau înapoi această stare de lucruri.

SG: La ce lucrezi acum?

DR: Oh, atât de multe … avem Afsluitdijk, aceasta este digul iconic de 32 km care protejează Olanda de… moarte? … de mare… Având aproape 100 de ani, acesta are nevoie de renovare din cauza creşterii nivelului mării. E vorba de o parte de construcţie, dar şi de a-l face mai iconic, de a-l transforma într-o experienţă, şi lucrăm deja la asta pentru Ministe­rul Transporturilor. Între timp lucrăm la proiectul Smog Free Park în Rotterdam şi în Beijing. Mai sunt şi câteva idei noi pentru o pistă de biciclete, nu doar despre iluminat ca la Van Gogh… la fel, dar diferite, încă nu spun prea multe. Un alt proiect este un zid de 160 m, dar nici despre el nu vreau să dezvălui prea mult. Încă mă mai lupt cu proiectul natura luminoasă unde fuzionăm luciferină de la licurici – componenta care îi face să emită lumină –, cu pla­n­te, cu natura, pentru a obţine plante care lu­minează noaptea ca să putem elimina ilumi­na­tul stradal şi cablurile şi tot restul. Dar asta o să mai dureze cel puţin 2 ani cu siguranţă. Deci, o mulţime de proiecte de spaţii publice de mare anvergură, foarte inovatoare şi, în a­ce­laşi timp, foarte intuitive – acesta e scopul meu.

SG: Le aşteptăm cu nerăbdare.

DR: Şi eu. Aş vrea să-mi pot conecta o imprimantă 3D la neuroni şi să le scot aşa, pe bandă. Dar asta ar putea fi şi foarte plicticos. Chiar acum sunt în Asia, de exemplu, ne-am întâlnit cu ministerul pentru Jocurile Olimpice 2020 pentru a vedea dacă ne putem implica şi noi. Tokio are un mare interes în genul acesta de proiectare „în afara ecranului” ca să zic aşa, iar noi încercăm să ne imaginăm ce are sens să facem într-un astfel de loc.

SG: Deci va trebui să stăm din nou de vorbă în curând, despre toate aceste lucruri interesante la orizont!

DR: E amuzant pentru că, într-un fel ciudat, arhitectura actuală şi peisajele antropice sunt foarte tradiţionale. Există această noţiune de arhitectură interactivă, cu o tentativă viabilă acum 10-12 ani, dar care a cam murit, aşa că acum a rămas un fel de nişă ciudată, dar va fi umplută. Ori o facem noi, ori o face altcineva.

SG: Sper, altfel lucrurile vor continua să semene prea mult cu felul în care erau făcute în anii ’50.

DR: Da, iar noi ne vom uita doar la ecranele computerelor toată ziua. Metafora despre cum arată o piaţă Facebook? cum putem face spaţii publice, care pot angaja oamenii pentru a-i îndepărta de ecran pentru a-i face din nou sociali? Asta este ceea ce mă face pe mine să mă trezesc în fiecare dimineaţă.

SMOG FREE PROJECT

Realizează un aer mai curat cu ajutorul instalaţiei unui aspirator de smog la scară urbană (40×40 m) în parcurile din Shanghai. Aspiratorul cu filtre ionice reuşeşte să menţină aerul cu aproximativ 75% mai curat decât în restul oraşului. Cireaşa de pe tort constă în transformarea smogului colectat din filtre în cristale montate cu aplomb în inele, pentru a oferi o experienţă tactilă a prafului atmosferic. O versiune a inelelor constă într-o montură simplă, cu o piatră clară, geometrică, în mijlocul căreia se află o particu­lă neagră de carbon extras din atmosferă, modelat într-un paralelipiped minuscul de 1mm cub, care simbolizează echivalentul unui kilometru cub de smog. Varianta mai exclusivistă foloseşte praful de carbon din aer pentru a obţine o piatră identică cu un diamant, printr-un proces de presare extrem de intensă.

Instalaţia Rainbow Station

Foloseşte cristale lichide pentru a reproduce spectrul cromatic al curcubeelor în arcul structurii istorice a Gării Centrale din Amsterdam, la aniversarea a 125 de existenţă. Curcubeul poate fi văzut în fiecare zi pentru câteva momente, la o oră de la apusul soarelui.

SMART HIGHWAY se referă la un set de componente pro­iec­tate de Daan Roosegaarde împreună cu Heijmans In­frastructure pentru a redefini radical felul cum sunt concepute drumurile ca mediu al mobilităţii, transformându-le din infrastructură pasivă în medii interactive şi inteligen­te. O primă componentă este reprezentată de Glowing Lines, linii luminoase care se încarcă cu energie solară în timpul zilei şi ghidează traficul în timpul nopţii timp de opt ore, eliminând în acelaşi timp necesitatea iluminatului stradal. Acestea au fost deja implementate în Olanda. O altă componentă sunt benzile prioritare pentru automobile electri­ce, care în acelaşi timp permit realimentarea cu energie prin inducţie, din mers. Dynamic Paint, Interractive Light şi Road Printer sunt alte componente care permit instalarea unor marcaje de trafic şi semne de circulaţie care interacţio­nează cu volumele de trafic, comportamentul conducă­torilor auto şi temperatura atmosferică, ajustând circulaţia în mod corespunzător şi comunicând mesaje cu privire la riscul de derapaj, vânt etc.

Pista de biciclete VAN GOGH

Pe 12 noiembrie 2014 a fost inaugurată pista Van Gogh-Roosegaarde, marcând atât începutul anului internaţional van Gogh (2015), cât şi o idee inovatoare. Pis­ta leagă două locaţii de lângă Eindhoven – două situri de referinţă pentru artist, care i-au servit drept inspiraţie. Designul suprafeţei pistei este inspirat din tabloul Noapte înstelată, tradus printr-un desen grafic de spirale create din particule (o vopsea specială) care se încarcă pe timp de zi pentru a lu­mina pe timp de noapte. Pista este dotată şi cu un panou solar şi cu un sistem de iluminare de re­zer­vă – bandă LED. Proiectul este al doilea din seria Smart Highway – un concept de străzi interactive şi suste­nabile, implementat de designerul Daan Roosegaarde şi de Heijmans Infrastructure.

DUNE

Folosind o combinaţie de fibre, LED-uri, senzori, emiţători audio şi software interactiv, DUNE creează un faux peisaj vegetal care constă de fapt în tije luminoase şi vorbăreţe care reacţionează la trecerea pietonilor. Astfel de peisaje au fost instalate în pasajul pietonal Maastunnel din Rotterdam, de-a lungul râului Maas în Rotterdam şi în tunelul Dogleg din Sydney.

CRYSTALS

Sute de roci sintetice pe bază de LED se aprind la atingere, reflectând intensitatea cu care sunt manipulate. Acestea sunt puse la dispoziţia publicului pentru a le aranja după plac, să scrie mesaje sau să se joace. Cristalele se încarcă wireless pe suprafeţe magnetice generatoare de electricitate. Instalaţia a fost itinerată în Amsterdam, Paris, Moscova, iar acum se află în Eindhoven.