Dancing Dreams, teatru-dans cu aer bildungs-românesc
Pe 24 mai am avut şansa de-a fi martoră la ceva mai mult decât o lansare de film – un core-docu-show flancat de-o odă scenică, totul în straie de dans contemporan. Evenimentul de la Sala Atelier din cadrul Teatrului Naţional bucureştean a fost ţesut în jurul filmului german “Dancing Dreams”, unul dintre tributurile găzduite recent de marele ecran în onoarea coregrafei Pina Bausch. Cel de-al doilea, pe care aştept cu sufletul la gura să-l urmăresc în cadrul TIFF-ului mioritic (adică cel transilvănean, nu mai faimosul tiz din Toronto, căruia, atenţie, Google îi dă prioritate!) e marea senzaţie 3D a anului curent, în timp ce “Dancing Dreams” sau Tanzträume e un documentar din 2010, mai convenţional, cu iz de straight-to-DVD.
Pina, cea mai celebrată pionieră a tehnicii de dans cunoscute sub numele de Tanztheater, sau teatru-dans, a fost răpusă de cancer în 2009, nu înainte de a-şi lăsa amprenta în domeniu ca director artistic al Companiei de Teatru-Dans Wuppertal Pina Bausch. Spre deosebire de 3D-ul grandios al lui Wim Wenders, documentarul realizat de Rainer Hoffmann şi Anne Linsel nu se manifestă regizoral cu artificii hipnotice demne de celuloidul zilelor noastre – dar dansatorii spectacolului Kontakthof, adolescenţi care încearcă să pună în scenă contactele inter-umane din versiunea originală (1978), electrifică sala de cinema, conectând-o la primii lor fiori de performeri.
Dancing Dreams este mai puţin despre aşa-numita “coregrafă a sufletelor”, care are intervenţii scurte, tăcute şi survolatoare, ca de şoim, pe parcursul repetiţiilor premergătoare premierei. Documentariştii, observatori din umbră, se arată captivaţi mai degrabă de drumul tinerilor elevi care se îndreaptă cu paşi repezi, într-un an punctat de lecţii, lacrimi şi sudoare, spre un soi de maturizare forţată. Filmul surprinde dezvoltarea, şi, de fapt, eliberarea lor, pe repede-înainte, până când coconul de complexe, ruşine, rezerve sau trac e dat uitării, lăsând loc nimfelor. Eclozarea se produce, dar, după aşa o impresionantă desfăşurare de forţe pregătitoare, noi avem parte doar de ocheade furate din spectacolul de-ncununare, un deznodământ abia schiţat sub forma unui montaj final deloc satisfăcător.
De reţinut deci, intensitatea focusului publicului trebuie să îmbrăţişeze călătoria, nu să anticipeze destinaţia. şi vom găsi destule eliporturi pe parcurs unde să ne ancorăm privirile: adolescenţii învaţă să zâmbească larg, să râdă cu toata gura, să se unduiască şi să se atingă unii pe alţii în maniere noi, ostentative, expresive. Evoluţia copiilor antrenaţi în cursa perfectării acestui show nu e nicicând surghiunită în plan secund de o voce sau o manevră sensibilă din off-screen – în schimb, realizatorii nevăzuţi întrerup frecvent transmisiunea din clopotul de sticlă al instructajului pentru a insera interviuri luate copiilor într-un mediu mai relaxat, pe un teren de joacă, pe o bancă, sau acasă. Când revine în atenţia noastră, după confesiunile tinerilor, multe dintre ele dezgropând experienţe traumatizante, pardoseala sălii de repetiţii pentru Kontakthof seamănă din ce în ce mai mult cu o oază de libertate.
Mânuind varga din culise, cu un amestec de tandreţe şi severitate, dansatoarele Josephine Ann Endicott şi Bénédicte Billet fasonează individualităţile dansatorilor în devenire, în timp ce Pina coordonează, prezentă doar uneori la repetiţii. Uşor intimidantă, coregrafa cu renume internaţional, măsoară din priviri şi rareori li se adresează dansatorilor – nu, bănuim, cu un aer superior, ci dintr-o detaşare specifică artiştilor, mai ales celor care coordonează o reinterpretare a unei lucrări proprii. Reprezentaţia finală e marcată însă de un moment înduioşător, artista dăruind câte un trandafir fiecărui interpret. Pare mândră, chiar dacă nu se exprimă – într-un interviu anterior, explica: “Am mare încredere în ei, ce se poate întâmpla? ştiu că se vor strădui şi îi iubesc. şi dacă se strecoară o greşeala, nu contează”.
La TNB parcă au contat. Mini-scenetele de dans contemporan care au precedat “Dancing Dreams” în Sala Atelier sub titlul “Eu sunt Pina” s-au vrut a fi viniete desăvârşite, la înălţimea celor ce aveau să se deruleze pe ecran. În totalitatea lui, elogiul dansatorilor români a fost o mişcare inedită, chiar dacă spectacolul lui Bausch care i-a urmat a ridicat ştacheta în straturi artistice superioare, unde şcoala noastră de dans nu pare încă în stare să-i calce pe urme. Metaforic bine gândite, dar scârţâind la nivel de realizare, intervenţiilor din tabăra românească le-ar fi trebuit – pe lângă mai multe ore de repetiţii – o perspectivă de ansamblu, care să le închege într-un tot mai uniform.
Andreea Tănăsescu a intuit prin al ei “Duos” punctul de întâlnire dintre sexe din Kontakthof (însemnând chiar “loc de întâlnire”); Valentina de Piante-Niculae a zvârcolit alături de dansatorii ei în “Terristories”, trimiţând la orbecăiala nervoasă din show-urile lui Bausch; iar Andreea Novac a recreat covorul de garoafe din aclamatul “Nelken”, îndrumându-şi cei doi Cupidoni să ofere flori contingentului feminin din public – apoi, să spulbere jucăuş vălul unei întreprinderi meticulos organizate, proiectând în aer o ploaie de flori. Chiar şi cu poticniri, evenimentul din Sala Atelier, mirosind crud a natură şi debordând de originalitate, mi-a reînnoit încrederea în spaţiul alternativ românesc. La fel cum iniţiativa de a distribui “Dancing Dreams” în cinematografele noastre, semnată Parada Film, îi va insufla speranţă cinefilului panicat în pragul sezonului de blockbustere.
