David Chipperfield câştigător al RIBA Gold Medal 2011
Pe data de 10 februarie a avut loc la Londra decernarea RIBA 2011 Royal Gold Medal. Iniţiat în 1848, premiul supervizat de însăşi Regina Marii Britanii reprezintă recunoaşterea unor contribuţii importante aduse arhitecturii, dovadă şi personalităţile premiate anterior: Le Corbusier, Ludwig Mies van der Rohe, Norman Foster, Richard Rogers, Frank Gehry, Toyo Ito, Herzog şi de Meuron, Alvaro Siza sau I. M. Pei.
Născut la Londra în 1953, Sir David Alan Chipperfield a obţinut diploma de la Asociaţia Arhitecţilor din Londra şi a lucrat pentru început în birourile unor arhitecţi celebri precum Douglas Stephen, Richard Rogers sau Norman Foster, pentru ca în 1984 să-şi înfiinţeze propriul studio – David Chipperfield Architects. În momentul de faţă are birouri în Londra, Berlin, Milano şi Shanghai.
Calitatea arhitecturii pe care o semnează, cu respect faţă de specificul fiecărui loc, i-a adus de-a lungul timpului numeroase premii şi recunoaşteri printre care Medalia de Aur Tessenow în 1999, în 2000 a reprezentat Marea Britanie la Bienala de la Veneţia, în 2003 a fost făcut membru de onoare al Academiei de Artă şi Design din Florenţa, iar în 2004 a fost numit Comandant al Ordinului Regatului Britanic.
Printre cele mai cunoscute proiecte ale sale se numără: River and Rowing Museum din Henley-on-Thames, Figge Art Museum în Davenport – Iowa, Central Public Library în Des Moines – Iowa, extinderea muzeului din Anchorage – Alaska şi reconstrucţia Neues Museum din Berlin. Ultimul, realizat în colaborare cu Julian Harrap, a fost finalizat în toamna anului 2009 şi a stârnit numeroase discuţii despre modul în care ar trebui restaurate şi / sau valorificate clădirile vechi în oraşele contemporane. În numărul 108-109 (decembrie 2010 – ianuarie 2011) al revistei igloo habitat&arhitectură, acest proiect a fost prezentat pe larg într-un articol semnat de Viorica Buică, pe care îl redăm în rândurile de mai jos.
Situat la nordul lui Altes Museum, o frumoasă clădire neoclasică semnată de Karl Friedrich Schinkel, în cadrul Insulei Muzeelor (ansamblu declarat parte a UNESCO World Heritage), Neues Museum a fost construit între 1843 şi 1855 după planurile lui Friedrich August Stuller, unul dintre cei mai buni studenţi ai lui Schinkel, urmând a găzdui obiecte de arheologie din Preistorie, din vechiul Egipt şi din perioadele clasice. În 1939, muzeul a fost închis, iar apoi, în timpul războiului, a fost puternic bombardat, suferind distrugeri importante: scara centrală şi multe fresce au ars, aripa de nord-vest a fost complet distrusă, precum şi podul ce-l unea cu Altes Museum, aripa de sud-vest şi faţada de sud-est au fost semnificativ deteriorate etc. După o perioadă în care muzeul a fost neglijat, amplificându-se distrugerile – spre exemplu, curtea egipteană a dispărut treptat, guvernul Germaniei de Est a luat decizia de a-l reconstrui în 1986. Căderea Zidului şi perioada de tranziţie ce a urmat au oprit din nou lucrările şi de-abia în 1997 David Chipperfield a fost numit în mod oficial arhitectul care se va ocupa de refacerea clădirii, el semnând de altfel şi masterplanul pentru Insula Muzeelor.
Neues Museum a fost conceput cu o formă aproape dreptunghiulară, cu o axă orientată nord-sud şi cu o lăţime de 40 de metri. Cele trei aripi principale înconjurau cele două curţi interioare – Grecească şi Egipteană –, iar scara principală era situată în centrul clădirii, cu înălţimea cea mai mare. Primul pas în acest proces complex de reconstrucţie-restaurare-conservare a fost consolidarea fundaţiilor şi a pereţilor existenţi, după care au fost refăcute aripile distruse în război. Chipperfield a evitat în mod programat simularea structurii iniţiale, monumentalizarea ruinelor sau colajul evident între vechi şi nou; a reintegrat în schimb, asemenea unui povestitor iscusit, toate fragmentele existente şi recuperate unei totalităţi, într-un spirit de autenticitate („fără pereţi falşi, fără conducte, fără plafoane false”). Întreg procesul de restaurare respectă de altfel Carta de la Veneţia (1964) în care se solicită păstrarea schimbărilor ce au survenit în timp, ca într-un palimpsest, în locul revenirii la structura originară.
Înşiruirea primă a camerelor a fost completată cu secţiuni noi care asigură continuitatea interioarelor, iar noile spaţii de expunere au fost realizate din elemente prefabricate din beton, de mari dimensiuni, ce amestecă cimentul alb şi bucăţi mici din marmură de Saxonia. Concepută din acelaşi material, scara principală se raportează la cea iniţială fără a o imita şi este amplasată într-un hol impresionant, unde a fost păstrată cărămida drept finisaj, fără a adăuga alte ornamente. Celelalte volume noi – precum aripa de nord-vest, domul de sud etc. – au fost construite din bucăţi de cărămidă reciclate. Din structura veche, fiecare bucată de perete, de pardoseală sau plafon, fiecare prag, coloană, friză sau mozaic a fost tratat cu atenţie, procesul implicând astfel milioane de decizii, tehnice, estetice sau etice, aşa cum însuşi Chipperfield mărturiseşte.
Cu eleganţă şi inteligenţă, David Chipperfield i-a oferit istoriei şansa de a se exprima într-un cadru modern şi inovativ, într-un oraş încă bântuit de trecut, dar care deţine în prezent câteva dintre cele mai reuşite spaţii publice ale Europei.